A mai trecut un an și s-au făcut trei decenii de la  Revolta de la Brașov. A fost un jubileu destul de trist.  Asta pentru că  a fost o aducere aminte destul de timidă, de genul să bifăm și acțiunea aceasta. Parcă totul s-a derulat așa pe viteză, cu câteva discursuri, lansări de carte, chiar un documentar la
postul național de televiziune. Și cam atât. Mult prea puțin față de însemnătatea acelui moment.  Pentru că nu era puțin lucru ca în acele vremuri să te revolți, când aveai  aproape totul de piedut. De aceea, cei de atunci și de acolo trebuiau să fie exemple vii acum pentru toată țara și, mai ales pentru copiii  de școală. Care ar avea ocazia să vorbească, să audă, să pună mâna pe oameni adevărați, pe modele. Pe exemple demne de urmat. Și cazul nu este singular. Anul acesta s-a împlinit un secol de la marile bătălii câștigate de români la Mărăști, Mărășești și Oituz și care au fost, după mulți istorici, cheia care a deschis poarta spre Marea Unire. Și aprecierea nu este exagerată, pentru că atunci s-a întors de fapt
soarta războiului pentru noi. Poate bătălia de la Mărășești a fost cea mai importantă victorie obțintă de Armata Română în epoca modernă. A fost poate începutul unor  momente de grație în istoria națională. Acum a avut loc o manifestare la Mausoleul de la Mărășești, la care, e drept au fost prezente cele mai înalte oficialități ale statului, dar nu mai mult de atât. Din toate acestea parcă răzbate totuși un mugure de îndoială care ne face să ne întrebăm dacă cumva ne este rușine de istoria noastră. Toate lucrurile și faptele din prezent ne arată că  mai toți vor să ,,scape” repede de asemenea momente de  aducere aminte.  În schimb, nu mai departe decât la vecinii noștri de la vest lucrurile stau cu totul altfel. Ei nu ratează  absolut niciun moment de aducere aminte. Și asta la toate nivelurile: de la grădinițe, școli generale și până la mediul academic orice eveniment, care se poate exploata din acest punct de vedere este ,,stors” la maxim. Și foarte bine fac că își cinstesc înaintașii. Numai astfel o națiune își aduce aminte de unde vine. ,,Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii”, zicea marele istoric Nicolae  Iorga. Și avea mare dreptate.
Pentru că vitejia, sacrificiul înaintașilor trebuie amintite, de cât mai multe ori posibil nu doar la momente aniversare. Cât mai des posibil. Pentru aducere aminte. Pentru neuitare. Pentru că înaintașii merită această aducere aminte.
Odată, am avut privilegiul să stau de vorbă cu un veteran de război. Sigur, sunt foarte greu de redat sentimentele omului de atunci. Și în fond fiecare are propriile trăiri. Dar eroul, un om foarte limpede în gândire spunea că cel mai greu nu este să mori în luptă, să fii rănit și chiar mutilat pentru țară. Sigur toate acestea sunt grozăvii, pe care nimeni nu le dorește. Însă cuvintele răscolitoare au fost: ,,Cel mai greu este atunci când îți moare un camarad în brațe și cu ultimele suflări te–ntreabă:
«N-a fost degeaba. Am învins, nu-i așa»?”. Așa și acum. De la Mărășești a trecut un secol, de la Brașov trei decenii. Aproape o generație. Tinerii de atunci sunt maturii de azi, iar maturii de atunci sunt bătrânii de acum. Treizeci de ani au trecut ca o clipă. Iar dacă acum începem să uităm eroii, e ca și cum atunci nu a fost mare lucru. Adică degeaba…

Recomandările redacției