Eşecul bunăstării…

Scopul final al politicii adevărate este bunăstarea. Adică astăzi să o duci, mai bine ca ieri și mâine față de ziua precedentă. Și pe lângă toate astea care sunt palpabile, nu mai puțin important este și încrederea în ziua de mâine. O stare de spirit care precum o voce invizibilă, dar cu o intensitate de tunet îți spune că ești pe drumul cel bun. În fond, nu degeaba se spune că mai importantă decât banii este încrederea.  Ea este responsabilă de impulsul pe care îl are sau nu întreaga economie și, implicit întreaga societate. La noi acest lucru a lipsit și lipsește în continuare. Tot timpul au fost generații și generații de sacrificiu. Poate singurul interval de timp în care s-a mai putut respira a fost perioada 2004-2008.  A fost perioada de boom economic. Desigur părerile sunt împăr­țite, unii  că n-a fost creștere sănătoasă, că economia era susținută de cei pe care îi numim generic „căpșunari”. Poate da, poate nu. Cert este trebuie să fii rău intenționat ca să spui că nu s-a trăit mai bine. În fond ăsta era și marele slogan al  actualului locatar de la Cotroceni.  Numai că a ținut foarte, foarte puțin. În comparația cu țările scandinave, cu Germania, cu Europa Occidentală la modul generic, unde bunăstarea a ţinut zeci de ani. Dar să vedem și țările mai la sud de noi. De exemplu Grecia. Nu se lucrează cu nimic mai mult acolo, dar salariile sunt, în medie, de trei ori mai mari. Toate: de la cel minim, la cel mediu și ajungând la „premianți”, adică cei din vârful lanțului trofic al salariilor. Era de-a dreptul antologică secven­ța în care un fost funcționar pensionar spunea, după reducerea pensiilor prin 2011, că nu-și va putea privi în ochi soția când îi va spune că pensia sa a ajuns de la 1750 de euro, la 1500. Da, dispăreau 250 de euro. Dar la noi diferența este considerată o pensie bunicică. În Franța  săptămâna de lucru are 35 de ore dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial. Și datoria publică a depășit 2.000 de miliarde de euro. Da, ați citit bine.  Altfel spus, e datoria statului francez către terți. Când credeți că va fi ea ștearsă în mod real? Răspunsul este unul singur: niciodată. Dar credeți că Jean-Pierre va renunța la concediu? Sau că Grecia va da vreodată înapoi cele peste 110 miliarde de euro ca împrumuturi pentru redresare?  Dacă ar fi fost după logica președintelui nostru, francezii trebuiau să ducă bani de acasă și nu altceva ca să locuiască în Hexagon. Așa că la întrebarea de ce avem salariile așa de mici, în comparație cu țări de mâna a doua din Europa? răspunsul nu este decât unul singur: de prostie combinată cu ticăloşie. Dar nu al celor mulți, ci al celora care cică ne-au reprezentat. Povestea cu productivitatea  nu ține. În fond, la toate multinaționalele se sparge norma. Dar plata se face raportat la salariul de mizerie, care de multe ori este egal sau foarte apropiat de cel minim pe economie. Așa că orele suplimentare vor fi plătite la salariul orar de 6, hai 7 lei pe oră. Nu la 12-13 lei, cât ar fi fost normal și acceptabil și de la cei care au venit să investească… strategic. Numai că n-au avut nici o rezistență din partea  clasei politice. Așa că bunăstarea mult visată și cu zona euro prin 2019- 2020, pare un vis urât. Cum să intri în acea zonă cu 200 de euro pe lună? Sau mai bine spus: la ce bun? Și ajungem la cuvintele lui Năstase din 2004, când se minuna chipurile și el de creșterea economică de peste 8% a României. Și la ce ne-a folosit, dacă salariul minim era atunci de 300 de lei? Adică dacă acea creștere nu s-a regăsit în buzunare şi  nu a adus bunăstare. Înseamnă  că politica de după 1989, cu o mică excepţie, a fost un eşec.