Euro ca euro, dar despre Schengen ce mai tăcem?

Dezbaterea de ieri, cu Daniel Dăianu ca oaspete de marcă, a readus în prim-plan în mintea tuturor o întrebare mai veche: suntem sau nu în Uniunea Europeană? Sigur, scriptic suntem, încă de acum zece ani, avem aceleaşi îndatoriri şi aceleaşi drepturi. Sau, mai precis, aproape aceleaşi drepturi.
În fapt, dezbaterea de ieri, la care făceam referire, avea ca temă moneda euro, respectiv paşii pe care i-a făcut sau urmează să-i facă România. Iar aderarea la moneda euro reprezintă, împreună cu intrarea în Schengen, pietrele de moară ale intrării depline, cu aceleaşi drepturi majore, în marea „familie” a Uniunii Europene. Dar oare, dacă e într-atât de primitoare această familie, de ce ne ţine undeva la margine, ca pe o rudă săracă, primită parcă din milă, dar exploatată la maximum în numele unei mărinimiii care de fapt nu există? Într-adevăr, introducerea monedei unice în România poate avea repercusiuni asupra economiei celorlalte ţări membre. Sau, ca să înmoi puţin deznodământul, poate avea efecte, fie pozitive, fie negative. Dar asupra economiei României, cam ce efecte poate avea? Spre exemplu, Marea Britanie n-a renunţat la lira ei sterlină nici măcar atunci când BREXIT-ul era doar o utopie. După cum nici ungurii sau cehii n-au renunţat la moneda lor oficială, parte din precauţie, parte din ambiţie, parte din faptul că prognozele pe termen lung nu erau clare. Şi, când vorbim de economie, mai ales de economia ultimului deceniu, cu criza aferen­tă, cu ascensiunea – poate prea artificială – a Chinei, cu recesiunea – chiar dacă nu evidentă, măcar de imagine, a Japoniei, poate că ar fi cazul să nu ne pripim şi să ţinem de leul nostru, aşa subnutrit şi semistabil cum e.
Dar, după cum spuneam, mai e vorba şi de acea componentă numită ambiţie, un fel de mândrie naţională, care ne-ar îndreptăţi să spunem: chiar, noi de ce nu aderăm la moneda unică? Oare doar economia noastră fragilă e singurul argument, oare doar o eventuală bulversare socială ne face precauţi – prin această bulversare înţelegând plata pensiilor şi a salariilor bugetarilor, care riscă să fie pusă în pericol, jonglarea cu noi taxe şi impozite nefiind la fel de uşoară cu euro ca şi cu leul? Sau mai e şi atitudinea „fraţilor” din „familia” sus-amintită?
Dincolo de masa rotundă prezidată de maestrul Dăianu, dincolo de tarele noastre sociale, economice sau bancare, cred că
există şi acea atitudine a respectivilor „fraţi”, de a ne păstra la periferia – nu doar geo­grafică – Uniunii Europene. Totul ambalat într-atât de frumos încât să se creadă că ni se face un bine.
Personal, nefiind nici măcar un bun cunoscător al mecanismelor economico-bancare, nicidecum un expert, aş înclina să cred că, poate, Europa are dreptate şi încearcă să ne protejeze, prin faptul că încă n-am aderat la moneda unică. Dar, atunci îmi vine în minte celălalt reper important: zona Schengen. Aici nu e vorba de faptul că tremură economia sau sistemul social, ci de alte interese. Nu cred că motivul ar (mai) putea fi faptul că nu suntem pregătiţi ci, repet, alte interese! Pentru că, cel puţin în privinţa securităţii frontierei, nu suntem mai prejos ca Franţa sau Belgia, ţări penetrate de flagelul terorist. Vorba ceea, monedă euro ca monedă euro, dar despre Schengen ce mai tăcem?