Evenimente istorice – Samuel Brukenthal și Revoluţia din 1784-1785 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan – Partea a II-a

Referindu-se la situaţia în care se aflau românii din Ţara Moţilor în preajma şi după Revo­luţia condusă de Horea, Alexandru Şterca Şuluţiu (1794-1867), prelat, om politic şi cărturar român, născut în Abrud – deci cunoscător al locurilor natale – scrie: „Nu este în stare niciun condei a înşira şi a descrie tiranul despotism ce exercitau maghiarii asupra persoanelor, bunurilor şi asupra conştiinţei sufleteşti a românilor; şi fiindcă de numărul mare al românilor din Ardeal se temeau, după ce i-au dezarmat şi oprit de la purtatul armelor, cu toate puterile s-au silit asupritorii lor, ca să-i sărăcească şi să-i ţină în orbire sufletească deoarece ştiau că pre un popor numeros numai în sărăcire şi neştiinţă îl poate subjuga şi ţine în servilismul cel mai dobitocesc.” S-a ajuns chiar până acolo încât „la grăpat de semănături îi înjugau şi pe oameni ca pe vite”.
Rezultă că paharul urii faţă de crunta exploatare socială şi naţională a românilor ardeleni se umpluse demult în 1784. Trebuia să apară şi a apărut – trimis de pronia cerească – un conducător şi acesta a fost Vasile Nicula Ursu, supranumit Horea. Descindea din familia Niculeştilor din Albac, crângul Fericet. Născut într-o familie de iobagi, la rândul lui a fost tot iobag. Un timp l-a ajutat pe tatăl său de la care a învăţat dulgheria, o meserie răspândită în partea locului. În momentul izbucnirii răscoalei avea 54 de ani. „Era de la natură înzestrat cu o minte ageră, viziune pătrunzătoare, iubitor de dreptate şi plecat spre pace”. Documentele vremii ni-l arată „un fel de apărător al ţăranilor pe la judecătoriile comunale din munţii Abrudului”.
Deşi a acţionat în condiţii extrem de grele, a confirmat din plin calităţile unui însemnat conducător. Mai întâi, pentru desfiinţarea iobăgiei şi îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor, a făcut apel la toate mijloacele legale de luptă, trimiţând ani în şir mesageri la Sibiu pentru a prezenta guvernului – în fruntea căruia se afla Samuel Brukenthal – revendicările moţilor, însă, ei, aşa cum s-au dus, aşa s-au şi întors, iar în plus, nu o dată au fost bătuţi pentru această „îndrăzneală”. El însuşi s-a întâlnit de cinci ori cu împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) în acelaşi scop, dar fără niciun rezultat. Ba mai mult, subprefectul maghiar din cercul său, apostrofat fiind de împărat în urma ultimei audienţe din 1 aprilie 1784, „l-a pedepsit pe Horea cu o bătaie foarte aspră” deoarece s-a plâns acestuia de violenţele sale. Apoi, în contextul declanşării răscoalei din Zărand şi Ţara Moţilor, a elaborat un program de o uimitoare însemnătate, care, prin prevederile sale, a contribuit decisiv la transformarea răscoalei în revoluţie, în urma căreia împăratul a fost nevoit să desfiinţeze şerbia în 22 august 1785 şi să ia multe alte măsuri în favoarea ţărănimii. Acestea sunt doar o parte din considerentele pentru care Al. Papiu Ilarian (1827-1877) afirma că „Horea era un mare ţăran, o rară figură a istoriei dezvoltării omeneşti, una din acele inimi mari care sunt capabile să cuprindă singure în sine toate durerile seculare ale unui popor”, şi, care, prin fapta şi jertfa sa, afirma la rândul lui, Octavian Goga (1881-1938), „a străfulgerat un preludiu al închegării noastre naţionale” la 1 Decembrie 1918. „E o minune cum, în condiţii economice, sociale şi culturale atât de vitrege, s-a putut înjgheba o personalitate atât de mare.”
Continuarea în următorul număr al ziarului.
Sursa: Prof. dr. Ioan I. Todea