OLYMPUS DIGITAL CAMERACasa ţărănească a evoluat în timp,  atât ca material de construcţie cât şi ca formă şi aspect. Cel mai vechi tip de casă a fost casa semiîngropată,  atestată în zonă începând din neolitic până în secolul al XVIII-lea. Urmele unei asemenea case, probabil din perioada turcească, cu pardoseala plasată  la câteva zeci de centimetri sub nivelul pământului, au fost descoperite la Şimand, cu prilejul unor lucrări de renovare la o casă  ridicată deasupra, în  prima jumătate a secolului trecut. Al doilea tip de casă,  atestat în  prima jumătate a secolul al XVIII-lea  a fost casa cu o încăpere şi cu tindă fără vatră de foc (tindă rece), care a devenit treptat tipul obişnuit de casă  în această zonă a ţării. Tinda  rece a avut funcţia de depozitare a uneltelor şi alimente­lor. După ce s-a trecut la tinda cu vatră de foc liberă, (cu băbură), uneltele şi ali­mentele au fost mutate într-o cămară, care fie a fost obţinută prin compartimentarea tindei fie s-a adăugat construcţiei, ca o cameră mai mică. Intrarea în casă se făcea prin tindă, din care, printr-o uşă în peretele despărţitor, se intra în soba(camera) de locuit. De la finele  secolului al XVIII-lea începe să se răspândească, la indicaţiile curţii de la Viena şi tipul franconic de casă, cu trei încăperi (două camere despărţite de tindă). Aceasta, era poziţionată de-a lungul curţii, având la stradă doar faţada cu frontonul.Atât la casele cu două şi chiar cele cu trei încăperi,în timp s-a mai adăugat o cămară, pentru alimente. Astfel, în capătul dinspre grădină, „târnaţul a fost închis”, adică, pe o lungime de 2-3 metri, gărduleţul din scândură a fost înlocuit cu un perete,  spaţiul rezultat căpătând, în acest fel, destinaţia de cămară. În colţul opus al târnaţului, spre stradă, prin acelaşi procedeu de zidire atât la casa cu două încăperi cât şi la cea cu trei uneori a fost amenajată o mică încăpere de locuit, numită  „po­cauţ”. Aici, în afara unui „şpohert”,  se găseşte o masă, 2-3 scaune şi, dacă spaţiul permite, şi un „cănăpei”. Lăţi­mea „pocausului” cores­pundea  celei a „târnaţul” astfel transformat. Cu timpul, lăţimea „pocauţului” s-a mărit prin prelungirea înspre curte a şarpantei Noua încăpere, mărită, a permis chiar construirea unui „şpohert” cu „dubă.”Fumul de la şpohert din „pocauţ” ieşea  printr-un horn obişnuit. În sfârşit, unele din casele francone(cu trei încăperi) mai aveau amenajate, în jumătatea a doua a cămării, şi un podrum (o pivniţă). Accesul în podrum se făcea din cămară. Adâncimea podrumului este de câteva zeci de centimetri, plafonul său din scândură aflându-se mult deasupra nivelului pardoselii cămării; ca urmare, cămara avea două părţi: prima, la nivelul pardoselii târnaţului, iar cea de a doua, închisă cu stinghii din lemn, deasupra „podrumului”. Odată cu apariţia casei cu două încăperi, streaşina a fost prelungită pentru a crea un spaţiu de protecţie.Tot pentru a proteja intrarea, la construcţie s-a adăugat un târnaţ, care iniţial a fost deschis şi fără stâlpi.Ulterior au apărut stâlpii, care marcau târnaţul şi sus­ţineau streaşina prelungită. În etapa următoare, târnaţul a fost închis cu scânduri iar, ulterior, după apariţia caselor din cărămidă, şi stâlpii de sus­ţinere ai târnaţului au fost construiţi din zidărie de cărămidă de nearsă. La unele case acest târnaţ a fost înălţat cu aproximativ 25-3o de centimetri, la el ajungându-se  urcând 2-3 trepte. În sfârşit, sub influenţă germană, la unele  case a fost închis complet, cu cărămidă şi sticlă, iar în altele, la capătul dinspre stradă a târnaţului s-a deschis o poartă. Intrarea în  „t â r n a ţ” se face printr-un spaţiu de aproximativ 1,50 metri plasat între doi stâlpi de care sunt prinse două uşiţe, de înălţimea gărduleţului împrejmuitor, ce poartă numele de „roştyei” sau „roştyii”. O aripă a „roştyiiului” este blocată, fiind folosită doar când  prin deschizătură sunt introduse obiecte mai mari. „Roştyiiul” este confecţionat din  scânduri, având două părţi: în partea de jos acestea sunt  prinse alăturat, iar partea de sus este alcătuită din „fuştyei” care pot fi confecţionaţi prin transformarea ca atare a scândurilor de la bază (Foto 89) ori montaţi separat.  Casele cele mai vechi au „roştyeiul” confecţionat din scânduri prinse alăturat, la fel ca şi gărduleţul „târnaţului” şi, uneori, având doar o singură aripă. Ambele tipuri de „căşi dân bătrânyi”( cu două sau trei încăperi) au avut pereţii din pământ bătut cu maiul în cofraje de scânduri. Pământul utilizat la construcţie era un amestec de pă­mânt obişnuit (negru) şi de lut („pă­mânt galben”). De obicei pământul era scos chiar din curtea sau grădina casei. Amestecul se făcea direct în groapa săpată, sub supravegherea „maistorului”. Tot acesta hotăra dacă şi cât de mult trebuie să fie umezit pământul înainte de a fi bătut. Pentru fundaţia caselor cu ziduri din pământ se săpa un şanţ cu lărgimea de aproximativ 60 cm, adânc de 50-60 cm sau chiar mai mult, până se ajungea la solul viu (pământ zdra­văn). Fundaţia se executa tot din pă­mânt, bătut cu maiul până la nivelul solului. Ea avea o lăţime cuprinsă între 70 şi 80 de centimetri (cu 10 centimetri mai mult decât peretele) şi o înălţime care varia în funcţie de structura solului. De la fundaţie pământul „se batea”  strâns în „jug”(cofrag). Acest jug era alcătuit din 4 lemne, care îmbinate alcătuiau un pătrat. Cele două laturi ver­ticale purtau numele de „cuie”, iar cea de sus „ştreang”. După ce mai multe juguri sunt fixate de-a lungul viitorului perete, în interiorul acestora se introducea, de o parte şi de alta, câte o scândură cu lăţimea de 3o de centimetri. este turnat Pământul pregătit de „maistor” era băgat înăuntru şi apoi bătut cu „maiul”.
Doru Sinaci
Dimitrie Otavă

Recomandările redacției