Lumea-i în convulsii, lucrurile-au luat-o razna iar dicţionarele bat cîmpii.
Zic dicţionarele că primul înţeles al noţiunii evoluţie e acela de dezvoltare, dezvoltarea însemnînd la rîndu-i succesiune de etape, fiecare fiind un progres faţă de precedenta.
Aşa o fi, nu zic nu, dar cînd trec pe drum şi văd ce se-ntîmplă cu oamenii şi cu făptuirile oamenilor m-apucă o-ndoială indescriptibilă faţă de dicţionare.
Dacă o luăm metodic, de la-nceput, adică din Comuna Primitivă (sau Grădina Edenului, n-are importanţă), vreo şase mii de ani oamenii s-au mutat dintr-un loc în altul ori călare, ori pedestru, ori încăruţaţi. Timp era berechet, chiar dacă plecai azi la botezul finului abia născut şi-ajungeai la cristelniţă cînd era cetăţean pensionar. De vreun secol şi ceva, lumea umblă ba cu automobilul, ba cu trenul, ba cu avionul, şi-azi ajungi la ţanc oriunde-ai vrea, numai că  nu mai avem timp. Ce evoluţie-i asta? Unde-i progresul dacă micşorarea distanţelor e totuna cu scurtarea vieţilor?
Bunicii mei aveau o sforicică de pămînt şi-o lucrau cum puteau. Tata şi mama aveau şi ei o ţîră de pămînt – şi făceau la fel. Toţi laolaltă ne mai şi educau: Du mă vaca la păscut, că te iau cu nuiaua de te fac vînăt! (şi nuiaua nu era o glumă, ci o realitate usturătoare). Acum pămînt nu mai au nici ei, nici eu, vacă tot aşa, casă ioc, dar avem apartament, care va să zică o casă pusă peste altă casă care-i pusă peste altă casă…, deci nu mai pierdem vremea cu aratul, grăpatul, semănatul, prăşitul şi-alte pierderi de-astea de vreme, dar nu mai avem timp nici pentru copiii noştri, că ni-i cresc şi ni-i educă alţii, prin creşe şi prin grădiniţe!

Vechea spunere cu cei şapte ani de-acasă pe care îi ai ori nu-i ai, s-a modificat, a evoluat, şi-acum se zice că ai sau n-ai cei cinci ani de la grădi! Asta-i evoluţie – cînd îţi pupi dimineaţa devreme pruncul dormind şi dai fuga la slujba-ţi mizeră şi te-ntorci cînd pruncu-i deja adormit şi-l pupi pe tîmpla-i mirosind a somn? Ăsta-i progres  – cînd dintre buruieni vii te muţi între betoane moarte?
Cîndva, tinerii se duceau la baluri şi la hore şi lăutari focoşi le cîntau din higieghi dogite bătute şi sîrbe, iară bătrînii şedeau în clăci în săptămînă şi la taifasuri sau taine duminica, după slujba liturghiei. Azi tinerii se duc pe feisbuck şi în club, doinele lor se cîntă hard pe chitare electrice-n staţii de amplificare de-ţi sparg timpanele şi cu baterii cu care s-ar putea dărîma iarăşi zidurile Ierihonului, iar bătrînii stau la telenovele, de la Isaura pînă la Suleyman.
Multe-s evoluţiile astea care se petrec încet, încet, şi care ne sapă la rădăcina identităţii naţionale cum sapă cariu-n grindă şi cîrtiţa-n lut, şi teamă mi-i că-ntr-o genera­ţie-două doinele şi baladele şi tot ce-a fost frumos şi identitar va avea soarta vrednică de plîns a straielor de demult. Vine peste noi valul ăsta de dezrădăcinare, de dezidentificare şi de desţărare care-a cuprins Apusul încă de la naşterea-i, căruia ei i-au spus evo­luţie şi care nu-i mai mult decît o orbecăire a lor prin păpuşoii istoriei în căutarea unei identităţi pe care n-au avut-o niciodată. Fiindcă noi o avem, ei vor să n-o mai avem – şi n-o vom mai avea, fiindcă prin­tre noi şi-au aflat cozi de topor care le fac jocurile.
Cum văd eu, planeta fierbe, e-n clocot, lucrurile au luat-o razna rău de tot şi dicţionarele bat cîmpii.

Recomandările redacției