- Interviu cu publicistul şi scriitorul Emil Şimăndan
Publicistul şi scriitorul Emil Şimăndan s-a remarcat printre jurnaliştii, istoricii şi scriitorii arădeni ca fiind singurul autor care a cercetat cu multă acribie evenimentele din Decembrie 1989 de la Arad, pe care le-a prezentat apoi în următoarele volume: „ÎNTREBĂTORUL DIN AGORA” (Ediţia I – 1999; Ediţia a II-a – 2008 şi Ediţia a III-a – 2009), „ÎN AMINTIREA EROILOR MARTIRI AI REVOLUŢIEI DE LA ARAD” (2003), „VICTORIA DE LA ARAD – 1989” (2009), „DECEMBRIE ’89 ÎNSÂNGERAT. ÎN AMINTIREA EROILOR MARTIRI ŞI RĂNIŢILOR DE LA ARAD” (2009), „VĂ IUBESC ARĂDENI. VALENTIN VOICILĂ ÎN DIALOG CU EMIL ŞINMĂNDAN” (Ediţia I – 2013 şi Ediţia a II-a – 2014). De asemenea este coautor la volumele: „REVOLUŢIA ROMÂNĂ ÎN BANAT” (2009), „INFERN ÎN ROMÂNIA. REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 ÎN PRESA ITALIANĂ” (2011), „OAMENII REVOLUŢIEI” (2011) şi „BATALIOANE ARĂDENE LA TIMIŞOARA” (2014). Având în vedere că în aceste zile se împlinesc 28 de ani de la Revoluție, am dorit să îi adresăm câteva întrebări arădeanului care a cercetat cel mai mult ceea ce s-a întâmplat în municipiu Arad în acele zile de foc.
– Stimate domnule Emil Şimăndan, după ce aţi publicat șase volume personale, dintre care primul volum, întitulat „Întrebătorul din Agora”, a cunoscut deja trei ediţii şi sunteţi în acelaşi timp şi coautor la alte patru volume despre Revoluţia din Decembrie 1989 în Banat, în care prezentaţi evenimentele de la Arad, volume ce însumează peste 1.800 de pagini de carte, pentru începutul convorbirii noastre, doresc să vă întreb care este stadiul cercetării Revoluţiei din Decembrie 1989 în plan general şi în plan concret de la Arad?
– Istoriografia Revoluţiei din Decembrie 1989 este foarte complexă, cu multe date aflate încă sub lacătul Arhivelor Generale ale Statului, dar şi ale unor arhive segmenţiale, cum ar fi de pildă cele ale Armatei, Poliţiei, ori fostei Securităţi, din ţară şi de peste hotare. Aşadar, este încă foarte greu pentru un cercertător al istoriei recente, nu doar din provoncie, ci şi din Capitală să surprindă, în date esenţiale, fundamentale, în mod ştiinţific, pe bază de documente autentice Revoluţia Română din Decembrie 1989. Dacă luăm de exemplu municipiul şi judeţul Arad constatăm că scrierea istoriei Revoluţiei din Decembrie 1989 de la Arad nu a putut fi abordată, în mod sistematizat, ştiinţific, de nici unul dintre istoricii importanţi ai Aradului din lipsa documentelor de arhivă, care sunt încă sigilate. Mă gândesc la istoricii celor două Universităţi – „Aurel Vlaicu” şi „Vasile Goldiş” – care nu au reuşit să tipărească nici măcar un suport de curs universitar pe care să-l difuzeze pentru studenţi!
– Sunteţi nu doar un senior al presei arădene, dar, pe parcursul anilor, aţi fost şi cadrul didactic universiar asociat. Aţi putea explica motivul pentru care istoricii importanţi ai ţării, în cazul nostru ai Aradului, nu pot aborda, cum aţi subliniat deja, în mod sistematic, ştiinţific, tema Revoluţiei Române din Decembrie 1989?
– Din punctul meu de vedere există o explicaţie, pe care aş dori să mi-o luaţi în nume personal, întrucât nu doresc să generalizez. Am cercetat evenimentele din decembrie 1989 din unghiul de vedere al jurnalistului de profesie, care şi înainte de 1989 a fost tot jurnalist (am lucrat două decenii ca redactor cu probleme de cultură şi învăţământ la cotidianul „Flacăra roşie” din Arad) precum şi după Revoluţia din decembrie 1989, am exercitat aceeaşi profesie, chiar şi după pensionare. Aşadar, în opinia mea, motivul pentru care tema Revoluţiei Române a fost şi este ocolită sistematic de marii istorici ai ţării, se leagă de clarificarea unei probleme foarte spinoase, a raportului dintre factorii interni şi cei externi care au dus la răsturnarea comunismului. Repet, istoricii nu au acces la arhivele interne şi nici la cele externe, ale fostului Bloc Sovietic, iar fără documente concrete, numai din intuiţie sau din fantezie un cercetător ştiinţific, oricât de deştept şi talentat ar fi el, nu poate interpreta, în mod obiectiv, un moment crucial de istorie recentă. Pe de altă parte, în opinia mea, există puternice forţe oculte, care nu doresc să se afle adevărul cum au murit, după 22 decembrie 1989, deci după fuga lui Nicolae Ceauşescu, un număr de 834 manifestanţi. Până la fuga acestuia au fost împuş-caţi 270 de manifestanţi. Aşadar, Ceauşescu se face vinovat de moartea a 270 de cetăţeni, dar, lumea se întreabă, pe bună dreptate, cine se face vinovat de ceilalţi 834 de morţi?
– Dacă nu au apărut până în prezent cărţi şi studii fundamentale despre Revoluţia din Decembrie 1989, în schimb au apărut sute de volume memorialistice legate de acest eveniment!
– Aşa este, foarte mulţi scriitori, intelectuali şi oameni de cultură, în special din Timişoara, Bucureşti, Cluj, Braşov şi din alte oraşe ale Revoluţiei – care s-au apropiat de acest subiect ca participanţi direcţi la evenimentele din propria lor urbe, ori impresionaţi de curajul şi sacrificiul manifestanţilor, care s-au confruntat cu forţele represieve ale regimului totalitar ceauşist. Faptul că în Arad nu au apărut asemenea cărţi memorialistice scrise de scriitori, de intelectuali, de oameni de cultură şi artă sau de oameni politici – cum s-a întâmplat la Timişoara, Bucureşti şi în celelalte mari oraşe ale Revoluţiei Române – este o dovadă elocventă că în Arad s-au ridicat împotriva lui Ceauşescu în primul rând (dar şi covărşitor) muncitorii din fabricile şi intreprinderile municipiului (Orologerie, Strungul, Vagoane, UTA, Tricoul Roşu etc) şi foarte puţini intelectuali au avut curajul ca să manifesteze în Piaţa Centrală împotriva dictaturii ceauşiste, au fost mult mai reţinuţi (ori fricoşi) decât cei de pildă din Timişoara, Bucureşti, Cluj sau Braşov!
– Am înţeles din cele relatate de dvs. până în prezent că în Arad factorul determinat a fost cel intern, reprezentat de zecile de mii de muncitorii din municipiu. A existat şi un factor extern, de peste hotare, care să fi scos arădenii în stradă, împotriva dictaturii ceauşiste?
– Volumul meu „Întrebătorul din Agora” (despre care s-a afirmat că este „Biblia” Revoluţiei de la Arad) se deschide cu următorul motto: „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”. În Arad, cu certitudine, nu factorul străin, de peste hotare, a scos în dimineaţa zilei de 21 decembrie 1989 muncitorii în stradă. Aradul a ieşit în stradă într-o solidaritate cu Timişoara, iar în plan general într-o impresionantă solidaritate naţională, anticomunistă. Se vorbeşte foarte mult despre factorul extern, care ar fi fost determinat în Revoluţia Română din Decembrie 1989. În afară de postul de Radio „Europa Liberă” şi cei care cunoşteau limba maghiară, postul de Radio Budapesta, ascultate de arădenii, cetăţenii municipiului nu au avut de-a face cu vreo divesiune a unor servicii străine. Cele două posturi de Radio străine erau singurele ascultate de arădeni. Nu întâmplător, la propunerea Elenei Ceauşescu, cu un an în urmă, fostul secretar cu propaganda, Alecu Floareş, de la Comitetul judeţean Iaşi al PCR, a fost transferat la Arad pe acelaşi post, recunoscut pentru dogmatismul său, ca un habotnic ceauşist. Acesta avea misiunea (declarată ostentativ) să facă mai multă „instrucţie” cu arădenii, pe linie de propagandă, întrucât erau consideraţi că se află „sub inflenţa propagandei din Occident!” O întâmplare fericită a făcut ca în fruntea muncitorilor arădeni să ajungă actorul Valentin Voicilă de la Teatrul de Stat din Arad, care prin spiritul său anticeauşist, dar şi un bun organizator, a reuşit să medieze remar- cabil între manifestanţi şi organele locale de represiune, încât până la fuga lui Nicolae Ceauşescu, în Arad, nu au existat acte de violenţă, a fost o manifestaţie paşnică, antitotalitaristă şi anticeauşistă, fără implicarea serviciilor străine, cum se vociferează în anumite grupuri ostile Revoluţiei Române.
– Să rămânem încă în sfera comentariilor leagate de demersul dumneavoastră de a cerceta evenimentele din decembrie 1989 de la Arad. Repet, sunteţi unicul jurnalist din Arad care a abordat cu mult curaj acest subiect. Ce v-a determinat să cercetaţi şi să scrieţi cărţi despre Revoluţia din Decembrie 1989 de la Arad? Însăşi recunoaşterea, la un moment dat, a rolului pe care l-a avut Aradul ca a doua reşedinţă de judeţ care a ieşit în stradă după Timişoara, se datorează, în bună măsură, cărţilor pe care le-ați scris, în mod special volumului „Întrebătorul din Agora”, unde aţi prezentat nu numai cronica evenimentelor revoluţionare, ci şi acţiunile represive, în special ale fostei Securităţi, prin ridicarea şi arestarea unor foşti deţinuţi politici.
– Mă bucură faptul că prin cărţile mele am contribuit la recunoaşterea oficială, pe plan naţio- nal, a rolului pe care l-a avut Aradul în răsturnarea dictaturii ceauşiste. În 22 decembrie 1989, la ora amiezii, când a fugit Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu cu un elicopter de pe sediul fostului CC al PCR, în stradă, la nivel naţional, s-a afirmat că se aflau circa 850.000 – 900.000 de cetăţeni care manifestau împotriva dictatorului, estimaţi în felul urmă- tor: circa 500.000 în Bucureşti, 200.000 în Timişoara, 100.000 în Arad şi restul în celelalte mari oraşe care abia atunci au prins curajul să iasă în stradă! Aşadar, Aradul a avut o contribuţie semnificativă în a-l obliga pe Nicolae Ceauşescu să părăsească puterea. Despre asemenea adevăruri s-a scris foarte puţin, în schimb există o literatură impresionantă cu multe fapte de curaj şi jertfă din partea manifestanţilor, iar dintre cei 1.104 morţi ai Revoluţiei, un număr de 24 sunt arădeni – despre care s-ar mai putea scrie încă multe cărţi! O felicit cu acest prilej pe fosta dumneavoastră colegă de redacţie, Monica Tulcan, care a realizat o interesantă plachetă dedicată Eroilor Martiri ai Aradului.
Continuarea în numărul
viitor al ziarului nostru
A consemnat Lucian Șerban
