de Paul Krizner
„Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti.
Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi…”
(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005, p. 26)
Mi-au trecut în minte cuvintele acestui mare om de cultură al secolului XX, dar în același timp și cleric, monah chiar la istorica mănăstire Rohia, da este vorba de Nicolae Steinhardt, care a pătimit în temnițele comuniste iar, ulterior din evreul de altădată care era, ajunge să se boteze la ortodoxie, un creștinism blând, smerit, iertător nu unul fanatic și distrugător.
Îmbrățișează ortodoxia pentru frumusețea și misterul tainic pe care-l descoperă treptat și totuși nu ajunge să iasă de sub ascultare în ciuda unor lupte interioare care până la urmă își găsesc răspuns în ortodoxia trăită la Rohia.
Mă întristează să văd cum fanatismul religios chiar confesional, în ciuda cunoștințelor istorice despre acesta, își face meandrele și în veacul nostru, prin terțe persoane care ajung să facă afirmații defăimătoare la adresa fraților sau a unei comunități, ori biserici sau ierarhi.
La nivel global fanatismul s-a dovedit a fi distructiv, a fi dăunător, ba chiar mai mult a reușit să verse sânge în numele unui dumnezeu propagat de diferite religii din decursul veacurilor, dar mă miră faptul că în secolul XXI, ACEST FANATISM ÎNCĂ MAI EXISTĂ.
Creștinismul, cunoscut ca fiind religia iubirii, avându-L cap pe Hristos, care a dat acestă poruncă: „Să vă iubiți unii pe alții precum v-am iubit Eu…” nu reușește să scape de acest fanatism habotnic ce mai mult face tulburare și dezbinare decât unește. Nu înțeleg cum o persoană poate să ia o decizie în ceea ce privește viața bisericii, acuzând de erezie, sau apostazie (adică de lepădare de credință), un ierarh sau mai mulți, pentru simplu fapt că nu înțelege. Ok, păreri pot exista la nivel de dialog, dar când încerci să faci dezbinare și revoltă în sânul bisericii deja discutăm de fanatism care nu face bine nimănui.
Știu, nu sunt în asentimentul tuturor, cu afirmațile mele, dar îmi pun câteva întrebări retorice cu privire la fanatismul religios. Oare este firesc să spui că aproapele tău, care este de altă confesiune ajunge în iad iar, tu în rai pentru faptul că nu e în aceeași credință cu tine? Oare Dumnezeu se uită mai mult la tine care zici că deții adevărul decât la mâinile care ajută necondiționat fără să țină seama de confesiune? Oare Hristos ne vrea bătuți în cap sau „înțelepți ca șerpii” (Matei 10, 16). Oare porunca dragostei nu e mai mare decât toate poruncile, cu afirmă Apostolul Pavel? Oare nu dialogul este cel care unește și remediază o situație și, nu acuzele nefondate a unui analfabetism teologic?
Din nefericire pe lângă fanatismul religios propagat în societatea contemporană ne-am mai procopsit și cu o falsă smerenie, având acel zâmbet rânjit de bunăvoință dar în realitate e privirea lui Iuda când a văzut cei treizeci de arginți.
Haideți să aruncăm o privire trecătoare în fanatismul islamic, asistând neputicioși cum creștinii noștri sunt decapitați zilnic, doar pentru un dumnezeu al lor, care iubește mai degrabă vărsarea de sânge. Oare chiar trebuie să ne întoarcem în Evul Mediu? În istorie s-a greșit iar acele greșeli au avut un scop pedagocic, să nu mai greșim și noi, să nu repetem ceea ce a dus la ura de clasă, socială, și religioasă.
Se face atât de multă vâlvă cu Sfântul și Marele Sinod ținut în Creta, unde majoritatea Bisericilor Ortodoxe au participat, printre care și Biserica Ortodoxă Română. Cine va citi cu atenție documentul final și are un gram de inteligență poate ușor observa că ierarhii noștri nu s-au lepădat de credință, ba dinpotrivă au întărit hotărârile canoanelor celor Șapte Sinoade Ecumenice, însă cum se găsește peste tot în lume câte un „luminat”, s-a ajuns ca pe tema acestei întruniri să se facă tulburare în rândul credincioșilor, tulburare alimentată de unii clerici care au uitat că fac parte din Biserică, au uitat de marele odor pe care l-au primit din mâna ierarhului, au uitat că iubirea ește ceea ce ne unește, iar ura ne dezbină, dar pentru acestea îți trebuie un gram de intelgență ca să înțelegi cine ești. Au uitat că scopul lor este să-i ducă spre mântuire pe credincioși nu să-i răzvrătească.
Dar sunt sigur că apele se vor limpezii, că oamenii au ajuns la un minim nivel de cultură încăt să nu ia de bun tot ce se spune, ci să cerceteze, cum spune Hristos „cercetați Scripturile”…
Vreau să cred că în Rai au intrat cei păcătoși care s-au căit de faptele lor, și-au plâns cu amar, pentru că Dumnezeu iartă păcatul nu prostia, de aceea să fim înțelepți și cu luare aminte, vorbind întotdeauna cu iubire în suflet și adevărată smerenie, nu ca niște „tâmpiți”, citându-l pe Monahul de la Rohia.
