Fenomenologia nesimţirii

De cînd mă ştiu, mă ţin minte cu o groază infinită faţă de nesimţire şi c-o spaimă de moarte faţă de nesimţiţi.
Nesimţirea-i un fenomen natural cel mai adesea, moştenit de individ prin faptul regretabil al naşterii sale, iar alteori este un fel de dar sau har pe care individul şi-l cultivă cu rîvnă, şi-l şlefuieşte cu spor şi cu care se mîndreşte precum curcanul cu guşa-i plină de gol.
În general, cu fenomenele n-ai cum să lupţi, deci nici cu nesimţirea, deoarece cuantificarea e imposibilă din motiv de absenţă a oricărei unităţi de măsură.
Niciodată nu m-am temut de nesimţirea de rînd, de mîrlănia imbecilă, de plăvănia ordinară, însă mi-a fost groază încontinuu şi mi-i groază şi-acum de nesimţirea cu ştaif, lustruită-n şcoli înalte şi-mpopoţonată cu titlu academic.
Asist de voie-de nevoie şi de multă vreme la un spectacol absolut grotesc, lamentabil şi condamnabil, care se petrece la catafalcul unui stîrv de lux: filarmonica Aradului. Cîndva, fiinţa asta eterică din care izvorau muzici indescriptibile îmi era dragă. Afirm cu mîna pe inima-mi neprefăcută încă-n cord că orchestra simfonică a Aradului a fost între primele patru orchestre ale ţării şi că partidă de violoncel precum cea a Aradului nu mai exista în România. Acum orchestra a ajuns un fel de taraf mai acătării, fără concertmaistru, fără clarinetist, cu un singur dirijor (că al doilea post de dirijor se vrea prefăcut în post de contabil-şef – aşa se-aude-n parcul din jurul Palatului Cultural). Se mai aude că postul de concertmaistru (post de autoritate în orchestră, de categorie A1, cea mai de sus categorie), se va coborî la categoria cea mai de jos, adică va putea fi ocupat de orice scripcar cu cerneala neuscată pe diploma de absolvire a grădiniţei lăutăreşti, că se va concerta cu o singură repetiţie sau cu maximum două, că artiştii nu se vor mai plăti după valoarea lor şi după performanţele artistice-profesionale ci după numărul de „ore-cur” (ghilimelele arată că nu-s original; formularea aparţine genialului matematician, academician şi universitar Grigore Moisil, care nu şi-a agăţat în proţapul numelui particula „dr.” şi nici n-a cîrmuit în stil stalinist şi stahanovist Filarmonica Aradului). Din logica imbatabilă a lui Moisil rezultă că cine numără „orele-cur” n-are nimic în cap, chiar de-i doctor în loc de moaşă comunală.
Nu-i greu să fii nesimţit: te scremi din rărunchi şi gata, ai produs tot ce-ţi stătea-n puteri. E mult mai dificil să nu fii aşa: trebuie să respecţi reguli, rînduieli şi legi, trebuie să-ţi stăpîneşti pornirea atavică de-a-l lua pe Petre Don de guler ca să ştergi cu el pe jos, trebuie să-ţi potoleşti setea groaznică de-a insulta toată presa arădeană, trebuie să stai de vorbă cu oamenii care au nefericirea de-a-ţi fi subalterni ca un om, nu ca un dumnezeu tarat, trebuie să nu concediezi oameni de parc-ai fi vătaf pe-o moşie moştenită de tine din moşi-strămoşi şi să-i aducă înapoi portăreii tribunalului, trebuie să nu faci primăria să-ţi plătească amenzile cu toptanu’ ca să şi le recupereze apoi cu ţîrîita umblînd cu tine prin tribunale…
Multe trebuie…, însă cea mai mare urgenţă ar fi luarea de urechi şi-azvîrlirea-n drum, ca să te duci învîrtindu-te şi să ne laşi în pace şi muzicile, şi muzicienii, că doar nu te-ai născut cu fotoliul directorial sub particula pusă de Moisil după substantivul ore!