Cuvântul iubire – o ştim – se pretează la diferite interpretări şi are diferite semnificaţii: noi avem nevoie de un Pedagog, Hristos, care să ne indice sensul cel mai autentic şi mai profund, care să ne conducă la izvorul iubirii şi al vieţii. Iubire este numele propriu al lui Dumnezeu. Despre Dumnezeu nu se poate vorbi decât în prezenţa lui Dumnezeu, adică rugându-ne. Omul este prin natura sa, religios, el are numeroase întrebări despre existenţa sa, caută o lumină pentru a da răspuns la întrebările care se referă la sensul profund al realităţii, răspuns pe care el nu-l poate afla în sine însuşi, în creaţia materială, în tehnică, în ştiinţa empirică. Omul de ieri şi de azi caută în experienţa religioasă căile pentru a depăşi caracterul său limitat, trecător şi pentru a da certitudine căutării sale istorice precare. De altfel, viaţa fără un demers transcendent nu ar avea un sens împlinit şi bucuia de a fi fericit este proiectată în mod spontan spre un cândva, într-un viitor definitiv, care încă trebuie să se împlinească. Omul are sădită în fiinţa sa o sete de infinit, o nostalgie de veşnicie, o aspiraţie spre bucurie, o căutare de frumuseţe, un dor de iubire, o nevoie de lumină şi de adevăr, care-l împing spre răsăritul cel de sus. Sufletul nostru „este naturaliter creştin”, spune Tertulian, prin care evocă continuitatea perenă între valorile umane autentice şi cele creştine. Omul poartă ontologic în sine dorinţa după Dumnezeu. Şi omul ştie, într-un fel, că se poate adresa lui Dumnezeu, ştie că poate să-L roage. Această chemare existenţială faţă de Dumnezeu, pe care El a pus-o în inima omului, este sufletul rugăciunii, care după aceea îmbracă atâtea forme şi modalităţi de expresie în funcţie de cultura, timpul, momentul, harul şi chiar experiența fiecăruia care se roagă. Istoria omului a cunoscut diferite forme de rugăciune, pentru că el a dezvoltat diferite modalităţi de expresie şi deschidere faţă de Celălalt şi faţă de Cel de dincolo, aşa încât putem recunoaşte rugăciunea ca o experienţă prezentă în orice timp, religie şi cultură. Rugăciunea nu este legată de un context oarecare, ci este înscrisă în ADN- său spiritual, în inima oricărei persoane şi a oricărei civilizaţii.
Când vorbim despre Dumnezeu ca despre unul care nu este de faţă, atunci nu mai vorbim despre El, ci despre o imagine-idol, pentru că idol este, prin definiţie, „acela ce are ochi şi nu vede, are urechi şi nu aude”. El este gândit de om ca şi ceva de care se poate dispune, care se poate gestiona cu propriile forţe, la care se poate ajunge pornind de la om şi de la propria forţă vitală. Adorarea idolului în loc să deschidă inima umană spre Alteritate, spre o relaţie eliberatoare care să permită ieşirea din spaţiul îngust al propriului egoism pentru a avea acces la dimensiuni de iubire şi de dăruire reciprocă, închide persoana în cercul exclusiv şi disperant al căutării de sine. Şi înşelătoria este de aşa natură încât, adorând idolul, omul este constrâns la acţiuni extreme, în tentativa iluzorie de a-l supune voinţei sale. Acolo unde dispare Dumnezeu, omul cade în sclavia idolatriilor, aşa cum au arătat, în timpul nostru, regimurile totalitare şi aşa cum arată şi diferite forme de nihilism, care îl fac pe om dependent de idoli, de idolatrii, îl reduc la sclavie.
Voi spune: inima mea Te doreşte şi faţa Ta o caut! Nu-mi ascunde faţa Ta de la vederea mea! „Inima mea doreşte să te vadă… Tu care m-ai făcut să văd întunericul, creează lumina pentru mine. Fie ca să te văd! Apleacă asupra mea faţa ta preaiubită”. Fie ca eu să te văd, aici se află esenţa rugăciunii!
Teofan Mada
