File din istoria judeţului – Cultivarea și prelucrarea cânepei și a inului

0
154

Cânepa și inul, două plante textile se cultivau și în pământul dumbrăvicenilor și a groșenilor, încă de la formarea comunității pe aceste meleaguri.
Cânepa se seamăna pe un teren bine îngrășat cu gunoi de grajd, arătura se făcea primăvara, după ce gunoiul era putrezit. Pământul arat după ce a fost zvântat, bulgării de pământ erau sfărâmați cu muchia sapei. Apoi se semăna cu mâna și se netezea pământul cu sapa și grebla. Prin luna iulie se culegea cânepa de vară, iar spre sfârșitul lunii august se recolta și cânepa de toamnă, sau cea de sămânță. Cânepa se culegea cu mâna prin smulgere, mai multe fire se legau laolaltă formând mănuși. Cânepa de vară se lăsa la uscat și apoi se ducea la topit. Cânepa de toamnă se îngrămădea, făcându-se pup (grămadă), unde se lăsa 3-10 zile pentru a se coace porțiunea cu semințele, după care se întindea la soare să se uște, apoi se scoteau semințele prin bătaie, pe un butuc sub care era așezat un așternut. După uscare se ducea la vale în topire, o zonă mai adâncă din albia văii, unde se ținea așezată în apa acoperită de pietre. Topirea cânepei dura 7-15 zile, după cum era apa de caldă. După topire, se scotea din apă, se spăla energic pentru îndepărtarea nămolului, apoi se lăsa la zvântat, după care se ducea acasă și se punea pe garduri, la uscat. Cânepa se rupea într-o ,,meliță” ce avea o limbă sub formă de foarfecă, îndepărtându-se partea lemnoasă a tulpinii și rămânând numai fibra textilă, numită fuior.
După ce era melițată se obținea așa-zisul câlț, care era trecut printr-o perie cu dinți de fier, unde se îndepărtau firele scurte, numite ,,drugălăi” iar partea de fibră lungă era numit ,,fuior”. Drugălăii erau torși și folosiți ca beteală la pânza pentru pături, saci, ponevi, procovițe. Pentru toarcerea și răsucirea firului de cânepă se folosea furca și fusul.
Torsul câlților de cânepă se făcea toamna, după terminarea recoltatului sau în timpul iernii, de fiecare gospodină, sau folosindu-se un obicei străvechi numit „clacă” sau șezătorile, unde fetele și femeile se adunau la câte un sălaș într-o atmosferă destinsă.
Vârtelnița, furca și fusul sunt obiecte tehnice folosite din cele mai vechi timpuri. Apoi, firul de cânepă se urzea pe un ,,urzoi” mobil sau fixat pe cuie de-alungul ,,târnațului” coridorului. După urzirea fibrelor vegetale, urma punerea războiului și neveditul. Urzeala era pusă pe sulul războiului, firele de pe sul venind două câte două, care erau trecută prin ițe și prin spată, până pe sulul din față. Băteala se aduna pe țevi la socală, apoi țevile se puneau în suveică și țesătoarea își începea lucrul, trecând cu suveica printre firele de urzeală numite rosturi schimbate de către ițe.
După ce se țesea pânza, se punea din nou în pârlău pentru albire apoi se spăla bine și se întindea la uscat.
Sursa: Conscripția satelor Dumbrăvița și Groșii Noi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.