File din istoria județului – Treieratul grâului odinioară în satele Dumbrăvița și Groșii Noi

Din cele mai vechi timpuri, tulpinele cerealelor păioase (grâu, secară, ovăz), se tăiau cu secera, retezându-le cât mai aproape de sol. S-a trecut apoi la cosirea cerealelor păioase cu ajutorul coasei, tăindu-le firele în funcție de înclinarea locului și de direcția spre care erau aplecate spicele, în așa fel ca direcția spicelor să fie situată în direcția din fața coasei.
Pentru toate aceste munci, la seceratul grâului se făcea clacă (n. red. adunare a sătenilor din zonă), clacă la care participau unul sau doi dintr-o familie, familie la care gazda participa tot cu două persoane atunci când ei își recoltau la rândul lor grâul. Gazda aducea mâncarea în coșări purtate pe cap, sub care se afla un ștergar. Prânzul era servit pe tarlaua unde ei secerau, la umbra unui pom, prânz alcătuit din hrană rece, clisă, brânză, ceapă. Iar seara, după o zi de muncă toți clăcașii se adunau la coliba gazdei, unde era pregătită o masă caldă alcătuită din supă, sarmale, pireu de cartofi cu carne și toartă (plășintă) cu brânză, nucă sau pesmet (dulceață). La cină, clăcașii erau serviți cu un pahar de țuică și acompaniați de muzicanții de la Groșii Noi. Așa că după ce luau cina, clăcașii deși obosiți după o muncă istovitoare din timpul zilei, ei porneau hora unde se dezlănțuiau până aproape de miezul nopții. De menționat este faptul că ei munceau în grupuri, ajutându-se prin rotație la toate familiile dintr-o zonă.
După terminarea secerișului de către întreaga comunitate, toți snopii, care fuseseră făcuți pari, alcătuiți din mai multe cruci, erau încărcați în care și duși la locul de treierat (Tisa, Balvan, Dâmbul Nucului, Gruneț sau Râpă), câte un loc în fiecare deal cu sălașe.
Cea mai veche metodă de sfărâmare a spicelor a constat în frecarea în palme, dar numai atunci când oamenii aveau nevoie urgentă de cantități mici de grăunțe. O altă metodă străveche este treierarea prin baterea spicelor, cu îmblăcitul, dar numai în anii răi, de secetă, când era foamete. Îmblăcitul, ca formă de treierere, datează încă din timpul dacilor. Îmblăciul era format din două bucăți de lemn, unul mai lung, de care ținea omul, și unul mai scurt cu care se loveau spicele. Aceste două lemne erau unite cu curele din piele de vită, în așa fel ca ele să rămână mobile, unul față de altul. Treieratul se facea de către proprietar în aria șurii sale.
Moștenit din străbuni, era și călcatul cerealelor cu animale nepotcovite, precum boii. În mijlocul ariei se planta un stâlp (un par), într-un loc drept, snopii se așezau pe arie, dezlegați sau legați, se împrăștiau de la mijloc spre margine, împrejurul parului cu spicele spre centru, spre par, apoi celelalte rânduri cu vârful spre cotorul paielor, în poziție semiculcată. Animalul era legat cu o frânghie de par, și era purtat în jurul parului călcând cu picioarele spicele de grâu. Călcatul începea de la margine, pe măsura rotirii animalelor, funia se înfășura în jurul parului, când se ajungea lângă el, se schimba direcția deplasării animalelor. Snopii se întorceau de pe o parte pe alta, iar paiele rămase fără boabe se strângeau cu o greblă, se scuturau cu furca și se scoteau de pe arie. Din când în când, boabele se adunau cu lopețile, spre mijlocul ariei, ne spune octogenarul Ciucuriță Iosif a lui Toader, nr. 187.
Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul se­colului al XX-lea apar batozele ce erau puse în funcțiune de așa-zisa ,,Locomobilă” proprietatea lui Filimon Aurel, de la nr. 26. Foto din anul 1917, la treierat în Dumbrăvița la gura Govidecii.
Sursa: Monografia satelor Dumbrăvița și Groșii Noi, Culda Aurelia, Georgeta Nica, Timișoara 2021