Am să istorisesc aici o pildă grăitoare despre ce par a fi a numite lucruri la o privire superficială, şi ce sunt în realitate.
Se zice că patru călători orbi umblau prin străvechea Indie pentru a cunoaşte lumea. Mergeau din sat în sat, străbăteau drumurile ţării, discutau cu cei pe care îi întâlneau în cale pentru a învăţa cât mai multe lucruri de la viaţă, prin ochii altora, întrucât ai lor erau uscaţi. Într-o seară ajung obosiţi la un han unde mai odihneau şi alţi călători. Au cerut şi ei găzduire hangiului, acesta fiind bucuros să-i primească sub acoperişul său. Noii sosiţi au intrat în vorbă cu ceilalţi, atmosfera fiind destinsă. Într-un târziu, la han trage un călător cu un elefant. Cere găzduire hangiului atât pentru el, cât şi pentru elefant, lucru acceptat. La un moment dat, unul dintre orbi a spus că el şi tovarăşii lui orbi nu ştiu cum arată un elefant, aşa că-l roagă pe proprietar să-i lase să-l atingă pentru a se lămuri. Proprietarul elefantului acceptă. Ca atare se îndreaptă spre elefant primul orb, care pune mâna pe corpul elefantului. Cel de-al doilea orb pune mâna pe urechile elefantului iar cel de-al treilea pe trompă. În sfârşit vine şi cel de-al patrulea călător orb, care pune mâna pe picioarele elefantului. Ei, acum ştiţi cum arată un elefant?, întreabă hangiul. Desigur, zice primul orb, cel care a pipăit trupul animalului: elefantul e ca un zid aspru de cetate. Ba nu, zice al doilea orb, cel care a pipăit urechile. Elefantul e ca două frunze mari de palmier. Eroare! Elefantul este ca un şarpe uriaş, spune şi al treilea orb, cel ce pipăise trompa. N-aveţi dreptate niciunul! Elefantul este ca patru coloane care susţin ceva greu, zice şi cel de-al patrulea călător orb, care atinsese picioarele elefantului.
De multe ori în viaţa noastră cotidiană, de tot ternă, trecem pe lângă oameni, obiecte şi însuşiri pe care punem repede eticheta, fără să aprofundăm. Şi nici nu poţi aprofunda absolut orice întâlneşti în cale, atâta vreme cât ticăloasa asta de viaţă este atât de trepidantă, de iute şi de nervoasă. Şi din cauza asta facem greşeli de percepţie (avem urechile blege şi fudule), catalogăm eronat şi concluzionăm anapoda, dăm verdicte în orice instanţă, mai puţin în instanţele de judecată unde nu ne băgăm, ca să nu greşim. Acolo se bagă, pentru a greşi, specialişti în domeniu: judecători, procurori, avocaţi. Normal, nu toţi doar unii mai forţoşi… Care sunt mai mult de o duzină, jur pe Coran. Noi suntem buricul societăţii. Noi nu greşim, noi nu eronăm (cuvânt nou, am să-l brevetez), noi suntem sosia lui Dumnezeu. Noi nu analizăm mai profund! Nuuu! Noi ştim bucata noastră de adevăr şi, deci întregul.
Într-o zi m-a dus Ambulanţa la Spitalul Municipal Arad. Am rămas pe targă, în aşteptare, la Primiri-Urgenţe să vină un medic să mă preia. Doctorul de pe Ambulanţă m-a tratat bine, atenuându-mi durerea, aşa că eram calm. La un moment dat a fost adus cu targa un bărbat bărbos, neîngrijit, inconştient, cu un buchet de flori galbene pe piept. Mi-a fost milă de vagabond, era un om. „Ştiţi cine e ăla cu florile pe piept?“, m-a întrebat un brancardier. Nu! „Este un fost eminent profesor de matematică şi din cauză că l-a părăsit nevasta doarme pe unde poate, dar întotdeauna are flori la el. Nimeni nu ştie pentru cine, nimeni nu ştie de ce“. Brusc am simţit că mi-e rău. Am chemat repede asistenta…
Oameni buni, să nu fim trufaşi! Viaţa de lângă noi nu este doar cea de sub ochii noştri superficiali. Viaţa este precum acel elefant: toate împreună.
Sărut mâna. Pe săptămâna viitoare!
