Foștii colegi și prieteni, la despărțirea de Adi Lucaci: „Un luptător, un profesionist, a iubit viața și fotbalul”

0
155

Când cineva e lovit de o boală necruțătoare te aștepți mereu la ce-i mai rău. Trăiești cu spaima că vei primi un telefon sau vei citi un rând pe site-urile de socializare, devenite inclusiv necrologuri în ultima vreme, dar în cazul lui Adrian Lucaci neliniștea nu era atât de mare. Era atât de pozitiv, avea atâta energie chiar și după 7 ani de luptă cu maladia, încât îți alunga orice gând negru. În toate discuțiile avute cu el, în diferite stadii ale bolii sale, Adi Lucaci se gândea doar la următorul proiect, următoarea competiție, următorul pas al vieții sale, iar mare parte din Universul său a devenit fotbalul județean. Pe președintele de club și mai ales de Asociație de Fotbal Județeană am avut prilejul să-l cunosc destul de bine, însă despre Lucaci fotbalistul generațiile mai tinere nu știu foarte multe. În schimb, foștii antrenori, colegi și pe veșnicie prieteni își amintesc multe despre fundașul, mijlocașul, omul din vestiar și din afara lui, Adi Lucaci (28 iunie 1966 – 12 aprilie 2020).
Mentalitate de senior, la 18 ani
Gyuri Vaczi (fost antrenor la UTA): „Când Adi a venit la UTA, în 1984, avea doar 18 ani, dar avea mentalitate de senior. Era foarte serios, datorită cali­tăților sale fizice, a capacității mari de efort, s-a impus rapid în echipă, iar după numai un an a plecat la București. Juca unde aveai nevoie de el, nu se plângea de absolut nimic. Când nea’ Coco Dumitrescu a fost bolnav timp de o lună și m-am ocupat eu mai mult de echipă, țin minte că la un meci cu Bistrița l-am băgat pe stânga, în flanc cu Vuia. Le-am spus că ambii trebuie să facă la fel de mult și bine și faza defensivă și cea ofensivă, s-au descurcat excelent, am bătut 2-0, iar nea’ Coco Dumitrescu și-a dat seama că are un jucător bun la toate în echipă. Prin deplasări mai aveam probleme cu el cu trezitul de dimineață, însă în rest era un băiat jos pălăria. Po­zitiv a fost de tânăr și așa a rămas și în ultimii ani când a luptat ca nimeni altul cu boala. Ultima oară când m-am întâlnit cu el, mi-a spus: «Nu mă las, Gyuri, nu mă las» și apoi mi-a vorbit despre câte proiecte și idei are. Old Boys UTA îi rămâne veșnic îndatorată pentru ceea ce a făcut și pentru ea, am avut mereu o colaborare excelentă, ne-a ajutat mereu necondiționat și-i transmitem Odihnă veșnică și sincere condoleanțe familiei greu încercate”.
Fotbalist puternic, dar mobil
Sandu Gaica (fost coleg la UTA): „Mi-ar fi plăcut să joc mai mult cu Adi, însă el a plecat la mai bine, la București, după numai un an la UTA. Vă dați seama că a avut valoare, dacă l-a luat direct Steaua la numai 19 ani și a ajuns și la echipa de tineret a României. Era un fotbalist foarte puternic, dar în același timp mobil, de aceea și juca la mijloc și mai rar fundaș. Mereu am avut o relație specială cu el și cu „Imi” (n.a. Emerich Hirmler), care s-a dus și el săracul acum doi ani de zile. Am mai jucat împreună pe finalul carierei la CPL și Pecica, păcat că Adi s-a lăsat destul de repede de fotbal datorită genunchiului. Prin felul cum vorbea și atitudinea sa mereu a impus respect, ca să nu mai vorbim de ceea ce a făcut la AJF Arad. Ne-am intersectat destul de mult în ultimii ani, ultima oară m-a dus cu mașina până undeva chiar acum vreo două luni. Se vedea că suferă, mi-a vorbit despre tratamentele pe care le face, dar spunea mereu că nu se lasă, fiindcă mai are destule de făcut pe la AJF. Aștepta și el să se termine stadionul, avea în cap competiții pentru momentul în care se va inaugura arena, nu avea gânduri negre, deși un om în situația sa poate era îndreptățit să le aibă. A fost un luptător, un om de fotbal foarte respectat și chiar iubit în Arad, păcat că de azi vorbim la trecut despre el. Sunt îndurerat și-i transmit familiei sincere condoleanțe”.
Dădea siguranță fotbaliștilor din fața sa
Marcel Coraș (fost coleg la Sportul Studențesc): „Vă spun sincer că mi-au dat lacrimile când am aflat că Adi nu mai e. Am pierdut un coleg, un om, un prieten deosebit. Personal, am insistat să vină la Sportul în 1988 și cu Mihai Țârlea făceam un ax arădean respectabil în Divizia A. Se știe că mie nu-mi prea plăcea să alerg prea mult și în spate, iubeam jocul cu mingea la picior, atacul, dar cu Adi în spatele meu mă simțeam mai liber să-mi pun în valoare calitățile. Știam că e acolo să mă acopere, să-mi repare eventualele greșeli, a fost o perioadă bună pentru toți atunci, la Sportul. L-am întâlnit apoi și din postura conducătorului. Eu mai eram încă la Gloria când el devenise președinte la AJF și ne-a ajutat mereu cu tot ceea ce a putut. I-a părut foarte rău când un club cu tradiția Gloriei a dispărut, dar nu a depins deloc de el. Știam că e măcinat de o boală grea, chiar auzisem că în ultimele zile starea sa s-a agravat, dar tot nu pot crede că nu mai e. El a luptat cât a putut săracul și a luptat ani buni, nu știu câți dintre noi ar fi avut tăria asta. E păcat că nu a mai apucat-o nici pe UTA în Liga 1, pe noul stadion, acolo unde sper să ajung eu din toamnă. Și mai am un mare regret, o durere, căci această dispariție vine în pandemia asta când nu ai voie să faci slujbe funerare decât în prezența a maxim 8 oameni. Sunt convins că sute de oameni l-ar fi condus pe ultimul drum, căci ceea ce a făcut el pentru fotbalul arădean, cel din județ mai ales, cu greu va fi egalat vreodată. Drum bun, prietene și alinare pentru familia îndurerată”
Rămân amintirile frumoase
Mihai Țârlea (fost coleg la UTA și Sportul Studențesc): „Carierele și viețile noastre s-au întretăiat, am fost mult timp ca frații. A fost un episod neplăcut pe când activam la Pecica, s-a întâmplat ceva și nu știu nici în ziua de azi de ce a trebuit să se întâmple. E de notorietate faptul că relațiile dintre mine și Adi nu au mai fost dintre cele mai bune în ultimii ani, dar rămân doar cu amintirile frumoase, cu zilele bune pe care le-am trăit împreună și au fost destule. La UTA și mai ales la Sportul am trăit destule satisfacții împreună, mai era și Marcel Coraș cu noi, au fost ani frumoși la București, până în 1992. Adi ne ținea spatele cum s-ar zice, alerga și pentru noi, jucătorii de atac, era peste tot pe teren și când spun peste tot o să vă relatez ceva. Am jucat cu Sportul la Pitești, am condus cu 1-0, aveam meciul în mână, dar la un moment dat arbitrii au început să tragă serios cu gazdele. Au dat penalty pentru argeșeni, l-au eliminat pe portarul Manu, iar în poartă a intrat Adi până la final. Ne-au egalat, dar în rest Adi a prins tot ce era de prins și am și câștigat cu 2-1 după un gol marcat pe contraatac, pe final. Ne-am întristat când acum zece ani a plecat dintre noi un bun prieten de la Timișoara, Eugen Teodo­rescu, acum doi ani s-a dus și Imi, iar astăzi… Speram să nu trăiesc niciodată această zi, deși știam cât de bolnav e Adi, dar mai știam cât de luptător, de dârz. Cu imaginea unui prieten și coleg adevărat voi rămâne în minte și în suflet, lucrurile mai puțin bune petrecute între noi sunt demult date uitării. De
altfel, ca și naș de cununie al lui Adi, eu și soția mea mereu am ținut legătura cu soția, copiii săi, pe care îi vom sprijini necondiționat și acum, în aceste momente cumplite. Sunt cu inima frântă, mă despart de unul dintre cei mai importanți oameni din tinerețea mea, Dumnezeu să te odihnească, prieten drag”
Obligat să ții pasul
Vasile Rad (secretar AJF Arad): „Relația mea profesională cu Adi Lucaci a început la Universitatea Pecica, el era președinte, eu organizator de competiție. Apoi, ne-am reîntâlnit la AJF Arad, unde am muncit cot la cot de 6-7 ani încoace. Au fost zile grele, să nu uităm că ne-am început mandatul pe minus, am fost la un pas de dezastru, dar spiritul managerial și de luptător al lui Adi ne-a salvat. Pentru el nu era nimic imposibil de realizat, iar lucrurile mai grele parcă îi trezeau și mai mult interesul. Când ai un președinte, un coleg, capabil să facă și să pună în practică proiect după proiect, competiție după competiție, nu există nu pot, nu vreau. Faci și gata, cu atât mai mult cu cât el a muncit mai mult ca noi toți și era bolnav de ani buni încoace. Tăria, puterea cu care a luptat ne-a molipisit și pe noi. Ne spuneam dacă acest om poate și vrea mereu mai mult, trebuie să putem și noi și să mergem după el. Eu nu cred că am lucrat și voi mai lucra de acum înainte cu un om atât de pozitiv, de plin de idei și elan, era mereu cu trei-patru pași înaintea tuturor. Gândea azi ce are de gând să facă peste o jumătate de an. În capul său se derulau mereu proiecte, se gândea mereu și la cluburile afiliate, la cum e mai bine pentru ele. Ultima oară când m-am văzut cu el, mai precis în săptămâna în care a fost internat, se gândea la tot felul de scenarii pentru competițile județene, de cum vor continua ele, fără a risca în vreun fel sănătatea echipelor, conducătorilor și spec­- tatorilor. Nu știu ce va urma exact la AJF Arad, nici nu ne gândim deloc în aceste momente negre pentru noi toți, ci doar spun că există obligația să continuăm proiectele demarate și implementate de Adrian Lucaci. În aceste zile, vom fi alături de familia sa greu încercată, ea a devenit cea mai importantă pentru noi, cei care l-am prețuit atât de mult. Am pierdut un om de la care aveai tot timpul mereu de învățat, care iubea viața, familia și fotbalul, drum lin, prieten drag!”
 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.