Vă amintiți de fotbalul copilăriei, cel jucat pe maidan sau în curtea școlii? Sigur că vă amintiți, amănuntele sunt mai vii poate decât golurile văzute aseară în meciul X transmis la tv de postul Y. Unul dintre acele amănunte e cel legat de „numele“ pe care le purtam fiecare dintre noi în acele meciuri între „a cincea A“ și „a cincea B“ sau între „blocul 16“ și „blocul 17“. Pentru că evident, pe acel teren ne metamorfozam în fotbaliștii pe care-i admiram. În acele vremuri nu aveam tricouri personalizate. Unii mai îndrăzneți aveau curajul să înfrunte furtuna domestică și să-și scrie cu pixul pe spatele bunătății de tricou, numele de scenă. Cei mai mulți ne mulțumeam să anunțăm la începutul meciului cine suntem. Eu sunt „Hagi“, eu sunt „Van Basten“, eu sunt „Maradona“. Însă printre aceste vedete de talie mondială (pe care le vedeam din an în Paști la tv, erau figuri mitice mai mult ale căror isprăvi se transmiteau prin viu grai ca Miorița), mai apăreau pe teren câte un „Mitu“, „Gaica“ sau „Labu“ (da, la Generală 6 unde jucam eu fotbal erau destui fani ai Strungului). Erau eroii noștri locali pe care-i transpuneam în finalele noastre care se terminau mereu cu „golul de aur“ înainte ca regula respectivă să fi fost inventată în fotbalul mare, pentru că cine n-a trăit momentul în care cel mai autoritar anunța „cine dă primul gol câștigă“, asta deși era 17-11 pentru adversari?!

Lucrurile nu stau cu mult diferit nici astăzi. Diferă forma dar fondul e același. Pe-acolo pe unde joacă ei fotbal (ce-i drept tot mai puțin în ultimii ani) cei mici sunt tot „încarnări“ ale eroilor lor. Nu-și mai scriu cu pixul pe spate și nici nu mai e nevoie să anunțe. Tricourile cu Messi, Ronaldo, Mbappe sau Halland sunt nelipsite de la orice meci de prichindei. Din păcate însă lipsesc eroii locali. Deși magazinul oficial al UTA-ei vinde extraordinar de bine tricouri oficiale ale clubului, de pe spatele lor lipsesc de cele mai multe ori numele. Am fi tentați la prima vedere să dăm vina pe globalizarea fotbalului, pe faptul că expuși zi de zi la posibilitatea de a vedea meciuri cu echipe galactice și jucători extratereștri, copiilor de azi le e mai greu să se atașeze de jucători care n-au strălucirea celor pe care-i văd la televizor. Însă cine a fost la meciurile UTA-ei în această toamnă a văzut sute de copii; copii care sunt entuziaști, cântă, strigă, trec de la extaz la agonie, suferă sincer alături de echipă. Nu par deloc niște puști răsfățați care nu sunt capabili să aprecieze ceea ce au în față, ci dimpotrivă. Cred că după ce ai trăit un meci ca cel cu Rapid, a doua zi ai vrea să fi nu Messi ci mai degrabă Antal care marchează golul egalizator sau Hora care înscrie din penalty când nimeni nu mai spera să scoatem ceva din acel meci.

Problema cred că este în altă parte. Pentru a deveni erou al publicului, trebuie să prinzi niște rădăcini, să construiește ceva palpabil, fie care realizări, fie ca stil, fie ca personalitate. Nu poți face lucrul ăsta într-un an sau doi. E prea puțin, e nevoie ca faptele și sentimentele pe care le generezi să prindă cheag, fundament. Să luăm bunăoară cazul lui Roger. Exact în momentul în care brazilianul începea să-și croiască drum către inima utiștilor, iată că pleacă spre zări mai bune. Mărturisesc că îi port simpatie șeptarului (încă al) UTA-ei însă cum poate rămâne el pe un loc relevant, dacă nu în istoria clubului, măcar în memoria afectivă a suporterilor, după doar un singur an?! Tehnica, devotamentul, cele câteva goluri nu sunt suficiente pentru a dobândi acest statut. La fel ca și în viață, în fotbal e nevoie de timp pentru a construi o relație durabilă, serioasă, care să conteze. Aventurile „de-un sezon“ se șterg în timp.

A nu se înțelege că-i fac un proces de intenție brazilianului. El face parte din lumea secolului XXI, așa cum e ea. Cu toți vrem mai mult și cât se poate de repede. Nimeni nu are timp de automulțumire. A urca în carieră e o virtute a lumii de astăzi, automulțumirea un defect. Nu mai e loc pentru niciun Domide. Și nu e doar cazul lui Roger sau al UTA-ei, este cazul a aproape tuturor jucătorilor sau cluburilor. De-a lungul și de-a latul lumii, fotbaliștii vin, stau un sezon sau două și apoi se duc mai departe spre un salariu mai bun sau o echipă unde-și pot îmbogăți cv-ul. Cluburile, la fel, au aceeași politică: aduc un jucător, îl țin un an sau doi după care îl lasă să plece sau îl vând în profit, urmând să îl înlocuiască apoi cu unul mai tânăr, sau mai ieftin, care poate în același interval de timp să devină la rândul său un produs vandabil.

Este lumea fotbalului de astăzi. Din punct de vedere al jucătorului, cariera se măsoară în trepte salariale și de performanță. Din punct de vedere al clubului, jucătorii sunt priviți ca „asset“-uri care aduc plus valoare. Iar publicul… publicul trebuie să se bucure de rezultat și de performanțe (ce-or mai fi însemnând și ele). Contează să mergem bucuroși acasă pentru că am câștigat, iar la final de sezon să bifăm încă un pas înainte în clasament. Între toate aceste calcule de „business“ ale fiecărei părți, nu mai e loc pentru personalizare. Contează doar „ce“ și aproape deloc „cu cine“. Nu știu dacă așa va arăta fotbalul și în viitor. Nu știu dacă e neapărat bine sau rău. Știu doar că în tribune nu mai vezi numele jucătorilor pe spatele tricourilor, iar în curțile școlilor auzi doar numele celor despre care se vorbește la „Fotbal european“. Fotbalul local nu mai are eroi.

Recomandările redacției