Nu se urâţeşte pământul de unul singur, ci datorită mie, datorită ţie, poate chiar datorită lor, datorită tuturor în parte, pentru că ce era frumos odinioară şi „bune foarte”, acum au fost mutilate de indiferentismul nostru. Când frumuseţea moare din lucruri, din fapte, din oameni, toate se întorc de la faţa lui Dumnezeu, toate merg spre urâţire inevitabilă, ca un bulgăre de zăpadă ce primeşte noi dimensiuni cu fiecare rotire, cu fiecare clipă, ajungând să creeze o lume a eului propriu, a negurii, a întunericului, de fapt a imperiului întune­ricului, care vrea doar în jurul lui să fie suspin. Frumuseţea aceea celestă ca un atribut a lui Dumnezeu, oarecum se pierde în oameni, frumuseţea angelică nealterată moare uneori în noi, iar pentru a nu ne vedea goi pe dinăuntru, cosmetizăm exteriorul. Îmi aduc aminte de o secvenţă din romanul Parfumul scris de Patrik Suskind, apărut pentru prima dată în Elveţia anului 1985, când acel tânăr parfumeur Jean-Baptiste Grenouille, ob­sedat de descoperirea parfumului ideal ce depăşea orice excitare a simţului afrodiziac, ajunge să fie condamnat la moarte în urma crimelor săvârşite, însă în acel moment scoate o sticluţă cu parfum, toarnă pe o batistă din această esenţă, face mici valuri prin mulţimea adunată, iar după câteva clipe toţi încep să-l aclame, adorându-l, până şi cardinalul îl vede atât de frumos, de parcă ar fi un înger, în condiţiile în care el era un monstru cu faţă de om. Din acest pasaj se observă cel puţin două aspecte. În primul rând, euforia din acea piaţă ce i-a făcut pe toţi să trăiască senzaţia unei frumuseţi a erosului, a omului prin acoperirea unei cercetări umane, iar în al doilea rând, senzaţia unei frumuseţi indusă de parfum ce l-a zeificat pe acel tânăr. Când frumuseţea moare în noi este primul moment când nu o percepem în deplinătatea ei şi încercăm să căutăm tot felul de metode pentru a înşela prin apariţie frumuseţea exterioară. Lucrurile efemere, trecătoare au frumuseţea lor, fiind o picătură din frumuseţea lui Dumnezeu, pe care o percepem în parte atâta vreme cât suntem în trup. Ori, dacă te bucuri de o floare, de un parc tomnatic, de o primăvară însorită sau de o carte în care găseşti amintite aspecte ale frumuseţii, atunci cum să nu te bucuri de frumuseţea lui Dumnezeu, ce în tine apare ca o reflecţie pentru că, nu uita, tu eşti creat după chipul Lui „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut” (Facere I, 27), şi, totuşi, cu timpul, frumuseţea ta exterioară se alterează şi, poate, uneori, şi frumuseţea lăuntrică. Frumuseţea lui Dumnezeu rămâne veşnic în creaţie, ca de altfel şi purtarea Sa de grijă, însă nu o impune ca stare, ci o propune ca un mod de viaţă; totul însă depinde de opţiunea noastră personală, de ceea ce vrem să fim şi să trăim.

Recomandările redacției