Anotimpul obosiţilor.

Garabet Ibrăileanu

 

Rând pe rând cad şi se duc … speranţe, gânduri, clipe minunate, dezlipite parcă dintr-un pom al vieţii; rămânem goi, prea goi pentru a suporta frigul năprasnic al necredinţei sau al incertitudinii ce se apropie, poate şi datorită stărilor pe care în parte le trăim.

Suntem oameni şi nu putem gândi altfel, avem o viziune uneori largă, alteori atât de îngustă încât ne pierdem orice definiţie a umanităţii; suntem ceea ce gândim şi poate, uneori, facem ceea ce gândim; suntem şi amurg şi răsărit al nădejdii, suntem şi primăvară a vieţii, dar fugim prea repede după toamna ei, suntem şi fărâmă din Dumnezeu, dar şi un pumn de ţărână, suntem şi materie şi duh … da, suntem dihotomie, suntem şi amurg şi revărsat de zori, suntem şi nostalgici după har şi împătimiţi după plăceri, interesanţi, prea interesanţi mai suntem, încât nu ne mai înţelegem pe noi înşine, darămite pe alţii, uneori prea dificili, alteori prea simpli, dar, în ciuda acestor stări, suntem, sau aşa ar trebui să fim, chipuri cereşti, care venim din infinitul dumnezeiesc îndreptându-ne spre veşnicia Lui.

Uneori nu pot înţelege de ce această perioadă de toamnă mă încântă, de fapt toate cele patru anotimpuri au frumuseţea lor. Nu gândesc bacovian, mi-a plăcut ce-i drept stilul său poetic, nici în incurabilul pesimism cioranist şi cu atât mai puţin sunt influenţat de filosofia lui Shopenhauer; mai degrabă sunt pătruns de frumosul divin, sofianic, frumosul ce vine de la Dumnezeu şi se revarsă în om, chiar şi în aceste zile mohorâte de toamnă, când parcă e mai plăcută nostalgia decât perspectiva unei lumi haotice.

Poate că în atotînţelepciunea lui Dumnezeu, pe care gândirea noastră mărginită nu o poate pătrunde decât în parte, această perioadă de toamnă ne trimite cu gândul la altceva, la frumuseţea raiului. De ce? Ca să ne dăm seama într-un fel sau altul ce putem pierde dacă nu vrem să-l dobândim. Toate se despart: frunzele de crengi, păsările de cuiburi căutând alte meleaguri, petalele de flori, iarba de pământ, … da, toate se despart pentru a da noi sensuri şi noi căutări.

O cunoaştere a lui Dumnezeu, sigur nedeplină, este şi în natură. Frumuseţea cerurilor vorbesc despre slava Lui, cum credea un rege al Vechiului Testament; şi tot el, David, spunea că mâinile Lui Dumnezeu o arată tăria, adică pământul (Ps. XVIII, 1). Cuvintele sunt prea sărace pentru a arăta minunile Sale, de aici şi micimea noastră umană în faţa infinitului dumnezeiesc. Părinţii Bisericii cred că Dumnezeu e în toate şi în toţi, păi atunci de ce să nu trăiesc toamna ca pe o revelaţie, ca pe o descoperire sau o redescoperire a mea, sau oare toamna îmi dă acele stări de care omul din mine se teme, văzându-şi slăbiciunea şi neputinţa în faţa atâtor priorităţi cotidiene ce nu au sens?

Oare nu ne dezveleşte şi pe noi de falsele idei şi valori în care până mai deunăzi credeam, oare nu ne dezbracă de mândria funcţiei şi a luptei pentru posturi călduţe, ce în faţa lui Dumnezeu sunt asemeni prafului, oare nu ne arată în multitudinea de culori şi nuanţe, nu ceea ce vrem să fim, ci ceea ce suntem, oare nu toamna este ultima haină pe care o mai poartă sufletul până la marea lui trecere?

Şi eu, şi tu, şi noi toţi trăim cum putem, dar nu vrem să trăim în dragoste pentru că ea implică sacrificiu, implică o luptă pentru Hristos, cel ce se dă tuturor prin comuniune şi Euharistie. El este Lumina acestei lumi ce vrea să rămână în întuneric, El e bucuria vieţii şi sensul toamnei vieţii tale. Ar fi bine să nu încărunţeşti degeaba; nu e important să trăieşti o sută de ani şi să nu poţi să te bucuri de faptele tale. Unii trăiesc mult, dar parcă sufletul lor a pierit cu mulţi ani în urmă, alţii nu aşteaptă acea toamnă a zilelor şi lucrează ogorul lui Dumnezeu cu timp şi fără timp, plecând dinte noi pentru câteva veacuri ca prin darul lui Dumnezeu să se întoarcă, mijlocind rugăciuni între noi şi Dumnezeu … da, mă bucur că ţi-ai dat seama, aceştia sunt sfinţii.

Toamna mai are un sens mult mai profund, chiar dacă vremea de afară îţi dă dureri de genunchi sau presiunea atmosferică te debusolează, uneori creându-ţi o stare de disconfort, uită-te puţin în calendar şi vezi ce minunată-i această perioada plină de exemple taumaturgice, vindecătoare, plină de oameni care au înţeles ce-i suferinţa trupească şi sufletească, uită-te şi vezi că ei au luptat, s-au rugat şi au biruit … da, au biruit neputinţa umană, prin ajutorul lui Dumnezeu, au reuşit să învingă boala, durerea, chinul, chiar moartea, în timp ce tu şi uneori chiar şi eu, ne plângem de o banală migrenă, că, vezi Doamne!, a venit toamna.

Da … toamna nu înseamnă doar plimbări pe faleză prin frumuseţea culorilor ce le oferă frunzele ca o simfonie a naturii; nu înseamnă doar despărţiri şi reîmpăcări; nu înseamnă doar goana printre picurii de ploaie ce sărută pământul; nu înseamnă doar declaraţii de dragoste pe banca din parc pe care lin se aşterne câte o frunză veştejită; nu înseamnă doar odihna a doi bătrâni ce-şi reamintesc de vremurile demult apuse … nu, nu doar asta înseamnă, ci şi sfinţenie, har, binecuvântare pe care Dumnezeu o dă omului pentru cum a înţeles să iubească şi să-L iubească.

Acum, când frigul de afară se sălăşluieşte puţin câte puţin peste gândurile mele, vă doresc fiecăruia în parte gânduri de toamnă, că prea m-am săturat de materialism şi am uitat de noi, cei ce, într-un fel sau altul, aşteptăm toamna cu sensurile ei.

Paul Krizner

  • Bace Toghiere spune:

    Paul ! Dincolo de toţi şi de toate, în tumultul acestei vieţi, trecătoare, prea trecătoare de altfel, rămâne scopul personal-familial şi anume: sănătatea şi mântuirea ta şi a familiei tale. Celelalte toate vin şi trec ! Şi pentru a rămâne optimişti, musai să amintesc cum că din zisa lu’ Bace Toghiere „cu rîsu’ şi cu glumele să culeg toamna prunele!”. Deci, râde-ţi, oameni buni! Dar nu oricum, ci sănătos !

Comentariile sunt închise.

Recomandările redacției