GLASUL DIASPOREI Povestea Anamariei Tatu: cum își construiește viața la Berlin o tânără artistă arădeancă (FOTOGRAFII)

0
1042

În rubrica Glasul diasporei vă prezentăm destinul unor arădeni care și-au luat inima în dinți și au plecat în străinătate. Unii au plecat la studii, alții la muncă și câțiva în alte circumstanțe. Noi vă prezentam aici poveștile lor, încă de când au plecat din județul nostru, și îi vom lăsa să aprecieze singuri dacă există șanse ca ei să se întoarcă. Poveștile lor au rolul de a pune în perspectivă plecările masive din perioada post-revoluționară și să ofere un stimulent pentru a schimba ceva, pentru ca pe viitor să le oferim tinerilor (și nu numai) o șansă reală la a se stabili în Arad și de a avea un trai decent aici.

Anamaria Tatu a plecat imediat după liceu la Timișoara și a studiat psihologia. După trei ani, s-a angajat la o corporație pe perioada masteratului. În timpul acesta s-a apucat încet de fotografie, iar când filiala de Bing pentru Microsoft s-a dizolvat, a decis că nu mai vrea să lucreze în alte corporații. „M-am întors în Arad, iar timp de cinci ani am trecut prin toate tipurile de documentare vizuală – portrete, nunți, muzică, teatru și  politică, expoziții colective și o expoziție solo în care am creat o instalație de oglindă fragmentată. Mai târziu, am alăturat și câteva secvențe video în niște filme scurte, și tot așa. Ca niște haine care-ți vin mici cu timpul, am trecut de la un mod de exprimare la altul, în timp ce de fapt, le-am păstrat pe toate”, povestește ea.

Am întrebat-o pe Anamaria de ce a decis să plece din Arad, iar răspunsul a fost diferit, dar similar pe fond cu motivele multor tineri de vârsta ei. „Am vizitat Berlinul într-un Ianuarie gri și friguros, dar și așa mi s-a părut un oraș fantastic de viu așa că m-am hotărât. Am plecat fix după alegerile locale în care nu ne-am putut coagula la unison pentru a schimba administrația; atunci am înțeles cât de magic e să fii idealist și ce risipă de energie poate fi asta într-un context care nu e pregătit de schimbare. Așa mi-am petrecut ultimele două luni în țară, fotografiind o campanie electorală, canalizând aproape tot timpul valabil într-un efort comun. Cu prietenii de abia m-am văzut pe fugă, cât să-mi iau la revedere. O parte din familie a rămas aici, o parte era plecată demult”, a mai adăugat Ana.

Viața în străinătate nu vine însă fără o suită de provocări, iar Anamaria a trebuit să le facă față încă din primele zile. „Primul pas mai greu de făcut a fost găsirea unei locuințe. Berlin e un oraș foarte gentrificat, există diverse asociații și petiții care încearcă acum să reglementeze această problemă. Spre exemplu, în prima vară, am locuit cu o mamă și copilul ei de șase ani – a împărți un apartament e o soluție la îndemână aici pentru foarte multă lume. Apoi, în prima iarnă am locuit într-un apartament în Kreuzberg, încălzit cu cărbune, ca pe vremuri – în România de la începutul anilor nouăzeci – când făceau ai mei focul în sobă, dar cu lemne, după care am trecut la gaz, după care s-a cam terminat cu sobele, asta chiar în centrul Aradului. În Berlin, mai sunt câteva mii de locuințe care nu renunță încă la sistemul ăsta, pentru că e mai ieftin decât o încălzire centrală, pe care de multe ori, am observat, nemții chiar o țin pe minim, dacă afară sunt peste zero grade.

Apoi mai este limba, pentru care viața chiar e prea scurtă ca să o înveți cum trebuie, sau cum era vorba aia? Nu chiar, dar mi se pare o limbă rece, sacadată. Totuși are combinatorica asta plină de posibilități, care permite uneori niște construcții poetice. Mai puțin poetic devine când ai de completat diverse formulare pentru finanțe, de căutat un anume furnizor care livrează metale de un anume tip ș.a.m.d.”.

Ca tânără artistă în Berlin, Ana are multe proiecte pe care încearcă să le concretizeze, multe situate la granița cu funcționalitatea.„De jumătate de an, am început să-mi execut ideile într-o formă concretă. În toamnă, am printat și am cusut manual prima mea carte, iar de curând am lansat și primele obiecte gândite la începutul pandemiei. Ele sunt undeva la granița dintre artă și funcționalitate. Din nou, hainele mici și nevoia de exprimare, așa  am construit mai departe. Cel mai puternic aspect al fotografiei mi se pare documentarea în sine și de asta fac cele mai multe fotografii: să țin minte textura asta, și lumina cealalată, o cană lăsată pe masă, ninsoarea, regretul, euforia. Pentru mine, e clar un instrument, vreau să arhivez momentele și emoțiile astea, să le pot accesa orișicând”.

O zi în Berlin este ceva la care cei mai mulți dintre noi pot doar visa, însă artista o vede altfel decât majoritatea oamenilor de rând. „În cazul meu, e destul de diferit de la o zi la alta. Am închiriat pentru câteva luni un mic spațiu de lucru într-un atelier care este și magazin de concept. Zilele mele se împart între producție și marketing, în funcție de comenzi, între atelier, acasă și mers la depozite pentru aprovizionare cu materiale. Zilele berlinezilor, în general, par mult mai lungi acum, în pandemie. Ai să vezi mai multă lume care face mai mult sport la orice oră din zi, iar la prima rază de soare, toată lumea e afară iar parcurile sunt pline ochi. În rest, de când s-au închis toate localurile, din noiembrie, seara e atât de liniște. Mai auzi de la fereastră câte un protest pe săptămână, altfel nici n-ai ști că e Berlin”.

Așa cum plănuim să-i întrebăm pe toți cei din diaspora, am întrebat-o și pe Ana dacă s-ar întoarce în orașul nostru. „M-aș întoarce în reprize, mai sunt lucruri de făcut. Am o idee pentru o carte pe care aș vrea să o pun în aplicare cât mai repede. Nu știu cine ar cumpăra-o, nu mi se pare că există așa o deschidere mare pentru arta-ca-obiect, sau cel puțin nu neapărat în generația mea, încă, dar îmi doresc să o produc oricum”, mai spune tânăra.

Obișnuia să vină de două-trei ori pe an, doar că acum s-a făcut un an și o lună de când nu a mai putut veni să-și vadă familia. „Supraviețuim cu sesiuni video și poze cu pisică. Dacă n-am avea nici asta, ar fi foarte straniu”, explică Ana.

În final, am lăsat-o pe Ana să transmită și un mesaj celor care locuiesc în Arad: „Abia aștept să stăm la o poveste. Nu cred că a rămâne în Arad e un fapt în sine. Mi se pare o decizie, ca oricare alta, cu frumusețile și ororile care vin la pachet, dar poate fi și un conglomerat de circumstanțe în care te regăsești ușor blocat. Că citeam Gulagul lui Soljenițîn și ne întâlneam să resuscităm fabrica Teba târziu în noapte nu e foarte diferit de a suda zeci de tuburi de alamă și a citi Proust în autobuz la 11 noaptea. Viața e la fel de fragilă, îți tragi seva din ce ai la îndemână”, a conchis artista.

Arad
Berlin
„Cum văd eu fotografia”
Arhitectura din Arad
Teba

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.