Hai autonomie!

Ieri a fost balamuc mare-n Englitera: scoţienii şi-au îmbrăcat kilturile şi-au purces să voteze dacă parcela lor de insulă britanică se rupe de Regatul Unit şi devine stat de sine stătător. Cînd scriu, nu se ştie dacă lumea s-a mai îmbogăţit cu un stat sau nu, şi pe lume nici n-o prea interesează faptul. Adevărul e că nici pe mine nu mă interesează dacă cei mai zgîrciţi dintre briţi vor fi cetăţeni ai unui alt stat, diferit de Regatul Unit (regat care va trebui să-şi schimbe numele în Regatul Ciuntit în cazul în care Scoţia va deveni republică, monarhie sau republică monarhică sau ce le-o mai trece prin cap celor din Edinbourgh), sau vor rămîne atîrnaţi de coroana reginei şi-nscrişi în catastifele guvernului de pe malurile Tamisei. Pe mine mă interesează ce se-ntîmplă „De la Nistru pîn-la Tisa”, şi despre asta am a vorbi ceva.
Se-ntîmplă pe la noi un fel de tămbălău aparent nesoluţionabil şi mai vechi decît ches­tiunea scoţiană: autonomia pe criterii strict etnice. Dacă-n insula britanică e Scoţia, la noi e deja faimosul şi inexistentul „Ţinut Secuiesc”. O brambureală perpetuată de-a lungul unei istorii   zbuciumate a făcut şi face ca nişte ca­pete-nfierbîntate să dea-n clocot periodic şi să răcnească „Vrem autonomia Ţinutului Secuiesc!”. Pentru orice organism cu temperatură normală, respectiv 36,5°C, problema asta ori nu există, ori e rezolvabilă scurt, printr-o lege care să le dea secuilor autonomia atît de mult rîvnită. Mai spun odată: să se dea SECUILOR. Chestiunea e că autonomia asta a secuilor e cerută insistent şi vehement nu de secui, ci de unguri – care nu-s deloc secui, şi nu de toţi ungurii, ci de cîţiva cărora temperatura encefalurilor le-a trecut demult de limita febrei.
Pot fi acuzat de multe cele, dar nu c-aş fi antimaghiar sau antisecui; cine nu ştie, să afle că soţia mea e jumătate secuie (matern), şi jumătate româncă (patern), şi am un cumnat ungur pur­sînge (de la descălecatul lui Attila pînă azi). Nici unul dintre ei nu a păşit prin UDMR, nici n-are de gînd, şi cu ambii mă-nţeleg formidabil (din păcate pentru UDMR), deci nici soţia nu mi-a cerut autonomie teritorială-n apartament (dar timp ar mai fi, nu-i aşa!?!), nici cumnatul nu mi-a cerut să revizuim Tratatul de la Trianon sau să arborăm drapelele Ungariei cu fală şi să le coborîm pe-ale României în bernă.
Mai spun odată: sînt de-acord cu autonomia pe criterii etnice pentru orice naţie locuieşte-n ţara asta blagoslovită de Cel de Sus şi urgisită de oameni, dar cer să se ceară viitoarelor autonomii, secuieşti sau papuaşe (aud c-ar locui prin România şi un papuaş – deci i se cuvine autonomia), să acorde la rîndu-le autonomie românilor care lo-cuiesc în viitoarele teritorii autonome, că şi ei, românii majoritari în ţară, au dreptul la auto­nomie; aşadar, românul din Harghita sau Covasna sau Mureş să aibe dreptul de-a fi autonom faţă de autonomia ungurească sau secuiască sau papuaşă, iar autonomia etnică în care vieţuieşte autonomul român să aibe drept de ingerinţă în autonomia tarlalei românului cît are şi ţara drept de ingerinţă-n autonomia autonomiei… (n-are cineva un antinevralgic?).
Aş vrea să spun precum Hamlet, că e putred ceva-n Danemarca, însă constat că vine-un damf grozav de putreziciune dinspre UDMR (care nu-i a secuilor, ci a celor care se dau cu burţile de pămînt să-i apere pe ei, secuii, de noi, românii).