Halep şi condiţia românului

S-au scris mii, zeci de mii de rânduri, în doar două zile, câte au trecut de la finala disputată de Simona Halep. Titluri de senzaţie, aprecieri, complimente, disecări sportive şi nu numai, contre şi afirmaţii de specialişti de moment. Ba mai mult, o expresie – parcă a lui Cristian Geambaşu, de la Gazeta Sporturilor – m-a şi uns pe suflet: „Simona ne-a redat demnitatea de suporteri”! n-am să intru şi eu în vria aceasta, a complimentelor şi analizelor, dar pornesc de la ce a spus Cristian Geambaşu. Da, are dreptate, avem din nou demnitate de suporteri. Dar, în schimb, ne lipseşte demnitatea de ţară…

Să nu fiu înţeles greşit, noi avem demnitatea noastră, doar că alţii nu ne-o respectă. Iar meciul Simonei Halep a demonstrat că încă suntem priviţi ca nişte rude sărace, ajunse întâmplător la oraş. Rusoaica a făcut „antijoc” încă de la primele mingi. Ştia ea ce ştia. Simona, cu 5 ani mai tânără şi cu o pregătire fizică mai bună, ar fi fost avantajată într-un joc rapid, cursiv, ar fi rezistat mai bine. Prin acele mici trucuri de la propriul serviciu, când arunca mingea şi apoi o lăsa să cadă, prin „ţăcăneala” insistentă, prin acele minute bune în care şi-a schimbat ţinuta, Şarapova n-a făcut altceva decât să-şi dozeze efortul, să se dea „moartă” cum se spune în box sau în fotbal. Bravo ei, ar spune unii, dar de blamat este că şi-a găsit un complice în acel arbitru francez cu nume de emigrant, care trebuia să o avertizeze pe Şarapova încă de la primele schimburi de mingi. E ca şi cum un portar de fotbal trage de timp din minutul doi, dar primeşte cartonaş galben în ultimul minut.

Acest exemplu, al Simonei, nu este singular în sport, împotriva sportivilor români. Doar pentru că e un nivel mai înalt, metoda a fost mai vizibilă. Să ne aducem aminte cum la gimnasită eram şi suntem frecvent dezavantajaţi, că nu se cântăreşte cu aceeaşi unitate de măsură. Acelaşi lucru se întâmplă şi la scrimă, şi la box şi la judo. Aduceţi-vă aminte câtă frustrare se aduna după vreo Olimpiadă, când ne dădeam seama că puteam avea fie câteva medalii în plus, fie unele mai strălucitoare. Sau, la fotbal, pe vremuri, când fie mai discret fie mai pe faţă, eram dezavantajaţi doar pentru că aveam statutul de ţară mică. Acum, la fotbal, nu mai e cazul, deoarece nici măcar nu mai trebuie să fim furaţi. În fond, ne-a bătut şi Algeria…

Extrapolând, România nu este decât foarte puţin respectată în mai toate domeniile. În politică, de exemplu, stăm la rând să intrăm în Schengen nu (doar) pentru neregulile noastre, ci mai ales pentru că reprezentanţii altor ţări au spus pur şi simplu nu, argumentele nefiind într-atât de solide încât să merite refuzul. Cu extinderea pieţei muncii s-a întâmplat la fel, multe ţări – cu Marea Britanie în frunte – au spus din nou NU, vreme de vreo câţiva ani, doar presiunile întregii comunităţi făcând ca muncitorii români să aibă drepturi în toate ţările Uniunii Europene. Nici problema Ucrainei nu a fost de natură să ne „ridice” în ochii altora. Prin poziţia ei strategică, România trebuia sprijinită de întreaga comunitate europeană. S-au ridicat doar câteva voci sporadice, existând doar frica unei extinderi a influenţei Rusiei şi spre alte ţări europene, nicidecum un front comun pentru România, principalul jucător în acest meci geopolitic.

Totuşi, am avut foarte mult de câştigat de pe urma finalei de la Garros: am arătat că putem lupta, putem învinge mentalităţi, chiar dacă nu suntem respectaţi. Iar această formă de demnitate a întregit-o chiar Simona Halep, care nu s-a referit nici un moment la antijocul Şarapovei, lăsându-i pe alţii să comenteze…