Halloween: obsesia dovleacului și Ziua Morților

Dovleci, dovleci, dovleci… Peste tot vedem numai dovleci! În pieţe, în magazine, în restaurante, chiar şi în cafenele, drept aromă care anunţă că suntem în plină toamnă, dovleacul este stăpânul absolut al lunilor octombrie şi noiembrie. Tradiţia împrumutată de la americani a prins şi la noi foarte bine. Dar cum au prins ei dragoste de bostani și ce legătură are cu Halloweenul? Să vedem de unde pornește tradiția Halloweenului…
Istoria, tradiţia şi obiceiurile sărbătorii de astăzi
Halloween este o sărbătoare împrumutată de câţiva ani buni şi în România, care şi-a câştigat repede adepţi, mai ales că în noaptea de 31 octombrie cei care merg la petreceri se deghizează în zâne, prinţese sau prinţi, vampiri, vrăjitoare, mumii sau schelete.
Halloween este o sărbătoare de origine celtică, preluată astăzi de multe popoare din lumea occidentală, ea răspândindu-se în secolul al XIX-lea prin intermediul imigranților irlandezi  din Statele Unite ale Americii. Sărbătoarea pe care o cunoaştem sub numele de Halloween a fost influenţată, de-a lungul seco­lelor, de numeroase culturi. În Imperiul Roman era Ziua Pomona, la celtici era festivalul Samhain, iar la creştini Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor. Vechii celţi credeau că graniţa dintre lumea aceasta şi cea de dincolo se slăbeşte în ziua de Samhain, permiţând spiritelor, bune sau rele, să o traverseze. Strămoşii familiei erau cinstiţi şi invitaţi acasă, în timp ce spiritele rele erau gonite.
Se crede că nevoia de a îndepărta spiritele rele a dus la purtatul de costume şi măşti. Ei îndepărtau spiritele rele deghizându-se ei înşişi în spirit rău pentru a le evita. Legenda spune că pentru a se evita eventuale pericole şi pentru a nu fi posedaţi de spirite oamenii nu îşi încălzeau casele pentru a nu le face vulnerabile. În Scoţia, rolul spiritelor era jucat de tineri îmbrăcaţi în alb cu feţele mascate sau înnegrite. În anul 835, Biserica Romano-Catolică a transformat ziua de 1 noiembrie într-o sărbătoare creştină, Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, „Hallowmas” sau „All Hallows”. Cu ocazia acestei sărbători, copiii se maschează în vrăjitori, mumii sau alte personaje înfricoşătoare şi colindă din casă în casă, întrebând „Trick or Treat?”(n.r., Păcăleală sau dulciuri?), ca o ameninţare de genul că dacă nu li se dau dulciuri, persoana colindată va fi victima unei farse.
Sculptarea dovleacului, acel de „jack-o’-lantern” (n.r., lanterna lui Jack), provine din obiceiul de Ziua Tuturor Sfinţilor de modelare a unor felinare din napi sau dovleci pentru luminarea sufletelor din purgatoriu. Napul era folosit tradiţional de Halloween în Irlanda şi Scoţia, dar imigranţii veniţi în America de Nord au folosit dovleacul. Tradiţia americană de sculptare a dovlecilor este atestată de la 1837 şi a fost asociată iniţial cu vremea recoltei, nefiind specifică Halloweenului decât spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Costumele de Halloween înfăţişează figuri supranaturale, monştri, schelete, fantome, vrăjitoare şi diavoli. De-a lungul timpului, printre costumele folosite apăreau şi cele ale unor personaje fictive, celebrităţi la ordinea zilei şi arhietipuri generice, cum ar fi prinţesele sau luptătorii ninja.
Imaginile specifice Halloweenului provin din obiceiurile naţionale, operele literare de ficţiune gotică şi horror sau din filmele horror clasice, precum Frankenstein şi Mumia.
Elemente ale toamnei, cum ar fi dovlecii, cocenii de porumb şi sperietorile de ciori sunt şi ele omniprezente în casele tuturor celor care celebrează Halloweenul. Culorile tradiţionale ale sărbătorii sunt negru şi portocaliu.Chiar dacă nu este considerată o sărbătoare tradiţională, cu entuziasm şi mult zel este foarte populară în rândul copiilor din Germania şi Mexic. Aceştia aşteaptă 31 octombrie întreg anul pentru a strânge dulciuri şi pentru a se îmbrăca în costumele special create.
De Halloween sau „Mischef Night” în unele părţi ale Regatului Unit oamenii obişnuiesc să îşi scoată uşile din balamale. Legenda spune că pentru a fi feriţi de spiritele rele uşa ar trebui aruncată
într-un iaz.
De unde a apărut obsesia americanilor pentru dovleac?
Dovleacul nu a fost mereu preferatul americanilor. Primii colonişti sosiţi peste ocean considerau uriaşele fructe ca fiind ultima variantă, în caz că mor de foame. În zonele în care nu exista grâu pentru pâine sau drojdie pentru bere, dovleacul era mâncarea de rezervă. Un alt motiv al reticenţei era faptul că în Europa bostanul nu se cultiva, pentru colonişti fiind un aliment necunoscut.
Astăzi, berea din dovleac este o delicatesă în perioada toamnei. În urmă cu câteva sute de ani era un substitut greţos, consumat în ultimă instanţă, în lipsă de altceva. Pe-atunci se bea multă bere, având în vedere că apa nu era tocmai salubră şi cum nu toţi aveau resursele necesare pentru a face bere din malţ, foloseau dovleacul. Era cumva alternativa pentru cele mai joase pături ale societăţii. La un moment dat în istoria Americii apelativul de „mâncător de dovleac” sau „învârtitor de dovleac” era o jignire folosită pentru cei săraci şi ignoranţi.
Totuşi, pentru că dovlecii creşteau peste tot, se găseau chiar şi în casele celor mai bogaţi, pentru situaţiile de urgenţă. În timpul expansiunii oraşelor spre vest, oamenii luau cu ei seminţe de dovleac pentru a fi siguri că au hrana şi berea asigurată. Numai că odată cu apariţia oraşelor recoltele au fost din ce în ce mai mici.
De la mâncarea săracului, la hrănirea nostalgiilor
Americanii nu au ştiut care este adevărata valoare a dovleacului până când nu l-au mai avut.
La mijlocul secolului al XIX-lea, când din ce în ce mai mulţi oameni locuiau în zone urbane a apărut nostalgia după vremurile trecute, după modul de viaţă tradiţional. Aşa li s-a făcut dor şi de dovleci. Altădată mâncarea săracilor, bostanului i s-a dat o aură romantică, iar producţia a fost reluată.  I-au fost închinate poezii, au fost realizate picturi, iar publicaţii celebre la acea vreme, precum Harper’s Weekly i-au rezervat dovleacului pagini întregi. Imediat şi-a recâştigat locul pe mesele americanilor, dar de data aceasta a fost vedetă, nu rezervă. A devenit o deli­- catesă şi toate meniurile de sărbătoare îl aveau în centru.
În timpul Războiului Civil, dovleacul a devenit un simbol al bogăţiei. Ott scrie că „aboliţioniştii asociau dovleacul cu fermierul care reuşise să-şi clădească ferma pe valori democratice, în contrast cu stăpânii de sclavi din sud”
În secolul XX, dovleacul, salvat de nostalgia după viaţa rurală, a întors favorul agricultorilor. Apariţia automobilului, a dat şansa multor oameni să iasă din oraşe la sfârşit de săptămână şi să meargă la sate unde micii fermieri îi atrăgeau cu dovleci. Agriculorii şi-au schimbat şi ei atitudinea şi nu au mai văzut în bostani doar surse de hrană pentru animale, ci un produs de sine stătător perfect vandabil. Entuziasmul pentru dovleci i-a ţinut în viaţă pe fermierii mici, în condiţiile în care agricultura la scară mare cucerea din ce în ce mai mult America. Au apărut tot felul de festivaluri şi evenimente care au în centrul lor dovleacul.
Și totuși, noi, să nu uităm că în data de 1 noiembrie este Sărbătoarea Tuturor Sfinților sau „Luminația” An de an, pe data de 1 noiembrie, credincioșii catolici, greco-catolici, ortodocși, protestanți, reformați din Transilvania, Banat și Maramureș celebrează „Luminația”, considerată a fi o sărbătoare a morților. Se spune că în această noapte sufletele morților vizitează lumea celor vii. În această noapte, cimitirele se transformă în adevărate oaze de lumină datorită lumânărilor aprinse pentru cei morți.
Originile Luminației
Luminația, cunoscută în popor și sub denumirea de Ziua Mortilor este o sărbătoare de origine celtică adusă de catolici în regiunile din Nord-Vest-ul și Sud-Vestul teritoriului românesc. În bisericile occidentale, cea Romano-Catolică, cea Anglicană și cele Protestante, sărbătoarea Tuturor Sfinților se ține în ziua de 1 noiembrie, după calendarul gregorian. In bisericile orientale, anume cele Ortodoxe și cele Greco-Catolice, prima duminică după Rusalii este Duminica Tuturor Sfinților, echivalentul sărbătorii Tuturor Sfinților din calendarul apusean. In zonele de interferență apuseană credincioșii ortodocși și greco-catolici sărbătoresc Luminația în seara zilei de 1 noiembrie. Cu acest prilej, preoții romano-catolici, greco-catolici și ortodocși oficiază slujbe de pomenirea morților.
Tradiții și obiceiuri
Datorită faptului că, în general, Biserica Ortodoxă face pomenirea morților sâmbătă, unii credincioși ortodocși sărbătoresc Ziua Morților nu pe 1 noiembrie, ci în prima sâmbătă din luna noiembrie. Conform tradi­ției, în noaptea Luminației, porțile dintre cele două lumi se deschid și numai acum cei plecați dintre noi pot veni să ne viziteze. Din acest motiv, proverbul popular „despre morți, numai de bine” se respectă cu sfințenie, cel puțin la cimitir. Interesant este faptul ca indiferent de religie, credincioșii ies în întâmpinarea rudelor și prietenilor adormiți, cu flori și lumânări.
Potrivit tradiției Bisericii Romano-Catolice și Greco-Catolice, o parte din sufletele celor morți care nu au fost sfinți ajung în purgatoriu unde se curăță de păcate pentru a putea intra în rai. Chiar dacă este sărbătoare catolică, Ziua Morților este celebrată și de preoții ortodocși care, la cererea familiilor, vin la cimitir pentru a oficia slujbe de pomenire pentru sufletul raposaților. Oricum ar fi, Luminația e o zi deosebită, o zi de suflet pentru creștini, prilej de meditație și de rugăciune, de respect pentru cei morți, iar imaginea cimitirului iluminat te îndeamnă la reculegere și aducere aminte, te face să te gândești că moartea nu este moarte, ci e tot viață, dar altfel.
Biserica Ortodoxă sărbătorește Ziua Tuturor Sfinților în prima duminică de după Rusalii, unde se face pomenirea tuturor sfinților, dar și a celor adormiți din neam în neam. De asemenea, în credința populară a românilor, mai avem parte de o noapte a celor morți, cea de pe 29 spre 30 noiembrie, cunoscută sub denumirea de Noaptea Sfântului Andrei, când cei vii încearcă să se apere de strigoi prin ungerea ușilor și a ferestrelor cu usturoi.
Simbolurile Luminației
Printre simbolurile Zilei Morților se pot enumera lumânările, candele și florile. Dar, simbolul suprem al sãrbãtorii rãmane însã lumânarea. Acesta este și un prilej de întâlnire și comunicare cu rudele și prietenii, dar și aducere aminte de cei morți, de lucrurile pe care le-au făcut cât au fost în viață, mai mult de cele bune, pentru că valoarea unui om
se dă după faptele pe care le săvârșește, dar și după respectul pe care îl manifestă față de cei răposați. Un călugar franciscan explică semnificația „Luminației” ca fiind „o zi a aducerii aminte, a reculegerii și rugăciunii pentru sufletele celor dragi, care nu mai sunt printre noi”.