Heraldica prima
Zic dicţionarele că heraldica e ştiinţa aia care se ocupă de steme, embleme şi alte blazoane. Nici eu nu zic altfel, că nu mă-ncontrez cu lingviştii decît atunci cînd inşi care nu-şi cunosc lungu’ nasului îşi bagă nasu’ unde nu le fierbe oala: bunăoară atunci cînd ingineri, medici, matematicieni, fizicieni şi alte soiuri de „…cieni” de-ăştia se-apucă şi-l fugăresc prin ridicare de mîini (în acord global), pe „î” şi pe „sînt”, ca s-aducă înapoi latinitatea limbii române; aşa s-au latinizat cuvintele de origini slave, slavone, turceşti şi tătare, întrucît majoritatea cuvintelor limbii române care au în interior sunetul desemnat de semnul grafic „î” nu-s de origine latină.
De heraldică se ocupă în genere heraldiştii. Unii heraldişti desenează steme, embleme şi-alte blazoane, alţi heraldişti interpretează vechi însemne heraldice (dar şi mai noi), şi ne explică cetind în steaguri şi-n scuturi ce „ţapăn” era boier Richelieu în „schema de personal” de la Palais de Louvre de sub manageriatul lui Louis al treişpcelea şi de sub crinolinele Mariei de Medicis.
Dacă te faci heraldist şi ceteşti în însemnele Filarmonicii arădene de azi, nu desluşeşti mare lucru. Dacă însă te-apleci de şale ca să vezi prin şi printre sentinţe judecătoreşti, păi vezi fărădelegi cu toptanu’, amenzi cu duiumu’, salarii date pentru concedieri abuzive de te saturi, aşa că te-ntrebi cu gura făcută pungă de parc-ai fi mîncat aguridă: „Cine mama lu’ proces verbal îl ţine p’ăsta-n braţe, dom’le!?!”. Constaţi că uşa răspunsului nu se deschide nici cu „cheia sol”, nici cu „cheia fa”, nici măcar cu cheia franceză, dar gîndirea află poteci fructuoase pe undele fructifere dintre Palatul Culturii şi ăla administrativ (nu partea dinspre Prefectură ci aia largă de tot, din faţă, de la etaj, biroul…), şi ţi se-ndeseşte convingerea că actuala configuraţie a cîrdăşiilor şi-a cîrdăşelilor le este cu priinţă peste poate şi unuia, şi altuia, şi altora…
„Toate drumurile duc la Roma” zice-o veche-nţelepciune străbună redusă la esenţe (în latina cultă: Mille viae ducunt homines per saecula Romam; în româna neaoşă: „O mie de drumuri vor duce-ntotdeauna oamenii la Roma”; în francofona noastră de toate zilele: „Tout les chemins ménent à Rome”), așa că toate hîrtoapele drumului menagerialo-văcean duc invariabil spre „coliba de la km. 0”, „cuibu’ vulturului”, „locu-n care nu se-ntîmplă nimic” orice-ar face doftorele ajuns burghiu de sfredelit bugetu’ și pianist fără concurs într-o instituție fără nici un Dumnezeu (în afară de cine trebuie).
Ei bine, uite c-am ajuns cu bine la destinație, adică acolo unde stema Aradului și scuturile sale și pecetea cea mare stau și se uită tîmpe, de deasupra coroanei lui Ferdinand Întîiul (și Ultimul), la întăistătătorul burgului, care burg trage gîfîind spre statutul de Capitală Culturală a Europii. Bine, burgul nu trage s-ajungă; trag alții de burg ca să-l ducă acolo, numa’ că drumul spre Europa nu-i pavat cu gropi, ci cu sudoare. Sudori îi trec și pe ăi de trag de burg ca gaia de maț ca s-ajungă capitală de-aia, dar sudorile-i trec trăgînd mai abitir cu ochiu’ spre purcoiu’ de bani din vîrfu’ proțapului de la căruța candidaturii, că-s buni-s firfireii chiar de nu-s destui pentru-așa vremi grele…
Așadar Filarmonica are blazon (băgat de vrednicul, perenul și imuabilul maneger actual într-o mocirlă din care viitorii directori nu-l vor scoate nici într-o jumate-ntreagă de secol), da’ blazonu’ nu mai e demult însemn heraldic al orașului, ci al Văceanului (cel menager, nu altceva sau altcineva!).
(va urma)
Heraldica secunda
(urmarea…)
Decis pînă-n pînzele albe pentru ca să pui şi io umărul la-mbutuşirea oraşului cătră Evropa măcar prin blazon dacă nu prin fason, m-am preumblat pe străzi ca să aflu o imagine cît mai cuprinzătoare pentru oraş, caracteristică pentru urbe şi definitorie pentru cîrmaciul ei spre culmile dezvoltării şi-ale progresului – şi-am aflat ce se vede-n „chipuitură”.
Ce nu se vede-acolo e un prichindel isteţ-foc, un copilaş de clasa a dooşpea îndrăgostit nebuneşte de folclor şi culegător de cîntece populare. Ţîncul de care zic şedea-n ailaltă ieri în ploaie (că ploua abraş afară), pe treptele Camerei de Comerciu şi de Industrie a Aradului (care industrie oare, că lipseşte precum aia a’ lu’ Caţavencu?!?), la două şchioape de groapa care sărise de nebună-naintea roţii, şi cînta cu foc (din fluier de soc), şi cînta cu drag (din fluier de fag), şi cînta duios (din gură, din fagot, din corn şi din contrabas – nu din contraboss!), o străveche baladă românească dabstep cu influenţe rap, crap, treş, freş, preş, rock, pop, dop…, şi zicea cam aşa: „Dru-mu-ri-le noaaaaa-stre toa-teeee/ par-că aaar fi booooom-bar-da-teeee…”.
De-asta mă-ntorc şi zic: puneţi dom’le „chipul” ăsta pe stemă, pe emblemă, pe blazon şi pe ecuson, şi scrieţi mare, ca să poată ceti orice agramat (miniger sau nemineger), că „Mereţi bă d-aici, şi să vă repare drumurile parlamentarii pe care i-aţi votat, Măduţa şi Căprar, nu io, peizanilor! Ce strada Constituţiii mai vreţi, că drumurile d-aia-s făcute: ca să se strice, că doar n-or să reziste-o eternitate, bată-vă bucuriile să vă bată, că nimic nu rezistă timpului, şi dacă nu rezistă, io de ce să bag bani în gropi, mă? Ca să am de reparat după aia alte gropi cu alţi bani? Aud? Uite, mai bine le păstrăm pe-astea pe care le-avem, mai aşteptăm să se facă şi altele, le îngrijim cu grijă şi le sporim cu sopor, că bine zice bătrînii de la Gurabarza şi de la Gura Humorului şi de la Gurasada şi de la Gura Văii şi de la Gura, cutră!: că «Banii trece (dintr-un cont în altu’), da’ gropile rămîne pe veci şi nu trece, ba creşte», aşa că eo vă las o avere neperisabilă şi mereu crescătoare fără nici o investiţie: gropile!, nerecunoscătorilor!”.
Şoferiţa de dincoace de aparatul de chipuit (că era şi ea pe-acolo), se tot văicărea că n-a văzut borta-n drum. De fapt nici nu trebuia s-o vadă, că n-avea ce căta gropoiul ăla acolo, că ăsta-i drum public, nu-i versant muntos, şi trebuia s-o vadă primarul sau oamenii primarului. Cum însă trupa asta se ocupă de orice altceva, numai de ce trebuie nu, a văzut-o roata – şi-a dat în ea, şi-a rămas acolo, în ploaie şi-n groapă, suspendată, cu tirantul stînga-faţă pe bordura delicată. Şoferiţa a rămas şi ea cu gura căscată, întrebîndu-se dubitativ-dilematic: oare să sudui sau să-njur?!?
Leacul a venit de la trei vlăjgani (nu primar, nu consilieri, nu şefi sau muncitori de la „Drumuri şi gropi”), care-au pus mîinile pe problemă: doi pe aripă şi-unu pe spoilerul-faţă, iar cînd cel de-al patrulea a răcnit suav „hai suuuuus!” şi-au încordat toţi trei muşchii şi bojocii, au săltat căruţa motorizată, au dat-o afară din locul blestemat şi-apoi au spălat cu sudălmi calme, adînc simţite, obrazul de toval al primăriei. Le-am zis că primăria n-are obraz ci pereţi, aşa că m-au privit chiorîş, au ştipit spre miazănoapte-răsărit şi mi-au şuierat scurt: „Atunci nu scrie «al primăriei!»” – ceea ce, iată, şi fac: nu scriu al primăriei, nu scriu al nimănui, da’ de scris scriu.
Ce zici, dom’ primar: pui asta pe heraldica municipalităţii ca să ne cocoţezi oraşul la statutul de Tîrg-Capitală A Celor Mai Proaste Străzi Din Europa Civilizată Şi Din europa necivilizată?
