Recent, am văzut un studiu care releva gradul de îndatorare pe care îl au unitățile administrativ-teritoriale din România. Respectivul studiu era comprimat doar pe orașele care sunt municipii-reședință de județ, la care, bineînțeles, se adaugă municipiul București. De fapt, Bucureștiul conduce acest „clasament” al sumelor cumulate ale datoriilor publice. Dar, cu toate că e în frunte, Capitala nu se numără printre UAT care sunt în pericol să atingă plafonul maxim de îndatorare, adică 30% din bugetul total. În acest top, al procentelor, sunt alte trei municipii care se apropie de îngrijorătorul prag de 30 de procente: Slobozia – 27,5% (40 de milioane de lei), Piatra Neamț – 24,06% (230,17%) și Satu Mare – 21,84% (110,82 milioane de lei). Alte municipii au escaladat datoria (raportat la 2011), cum ar fi Timișoara, Iași, Craiova.
În „coada” clasamentului, cu grad de îndatorire foarte mic, se numără reședințele de județ mai mici, dar și Constanța sau Pitești, care au preferat să se bazeze pe forțele proprii dar și beneficiază de un buget generos, care să le permită să nu apeleze la bănci, decât în caz de necesități stringente.
Același studiu ne arată că Aradul este pe un loc 15, la valoarea împrumuturilor contractate, cu circa 93 de milioane de lei, dar departe de atingerea plafonului maxim permis de lege, adică 30 de procente. Aceste date statistice demonstrează că Aradul nu s-a îndatorat nici foarte mult, nici foarte îngrijorător, iar majoritatea investițiilor pentru care s-au contractat împrumuturi se regăsesc în peisajul citadin arădean.
În comparație cu 2011, din 41 de reședințe de județ (cu București inclus) doar 13 au reușit să își reducă gradul de îndatorare, alte două au rămas la zero datorii (Brăila și Miercurea Ciuc, pentru conformitate), iar celelalte 26 au un sold al datoriei publice mai ridicat.
De menționat că studiul este unul tehnic, bazat exclusiv pe cifre, nu pe apartenența politică a primarilor, pe polul de putere al partidelor în Consiliile Locale Municipale și nici măcar pe oportunitatea contractării împrumuturilor sau pe oportunitatea investirii acestor împrumuturi în proiecte de dezvoltare. Dar, dacă îmi continui analiza inclusiv în spectrul politic, se poate observa că majoritatea primăriilor care și-au mărit împrumuturile au (sau aveau la 31 decembrie 2013, data finalizării studiului) primari de aceeași coloratură politică precum guvernarea, adică USL. Ca o concluzie logică, gradul de îndatorare mărit presupunea și o anumită siguranță a primarilor asupra faptului că Executivul nu va rămâne insensibil (și impasibil) la rugămințile de a suplimenta respectivele bugete.
Și, părăsind repertoriul politic, dacă trecem la cel administrativ, iarăși putem observa că împrumuturile pe care le contractează administrațiile locale, îndeobște cele care au posibilități bugetare mai mari, reprezintă din ce în ce mai mult un instrument de dezvoltare a localităților. A trecut vremea când bugetele de investiții se bazau exclusiv pe forțe proprii și pe alocările guvernamentale. Primarii preferă să dezvolte într-un ritm mai rapid, fie și prin împrumuturi, comunitatea pe care o păstoresc. Ceea ce, la urma-urmei, e și în folosul lor… electoral.

Recomandările redacției