În Duminica Sfinţilor Români, credincioşii sunt chemaţi la pocăinţă şi rugăciune

În Duminica a II-a după Rusalii Sfânta Evanghelie vorbeşte de che­marea celor dintâi ucenici ai lui Hristos. Chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toţi când zice: „Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi, voi cei ce locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pământului. Eu sunt Dumnezeu tare şi nu este altul” (Isaia 45, 22). În alt loc zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Chemarea lui Dumne­zeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după cuvântul care zice: „N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Marcu 2, 17; Luca 5, 32). Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mântuire sunt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicând: „Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cu­noşteau la Tine vor alerga” (Isaia 55, 5). Sau când zice: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan 12, 32). Apostolul Pavel spune: „Prin Care am luat har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sunteţi chemaţi şi voi ai lui Iisus Hristos” (Romani 1, 5-6).
Fiecare om este chemat sau rânduit de sus să aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mâinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să înveţe şi să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăieşte. Pe lângă această che­mare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovni­cească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mântuirea sau osânda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credinţa, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvârşire, după cuvântul Sfântului Duh care zice: „Fiţi sfinţi, precum şi Eu sunt sfânt!”
Trebuie să amintim că tot în această duminică din 20 iunie 1992, prin aprobarea Sfântului Sinod al Bi­sericii Ortodoxe Române, a primit supranumele de Duminică Sfinţilor Români aceasta pentru a sublinia faptul că acest pământ al nostru a fost binecuvântat de Dumnezeu cu repere de dreaptă credință și viețuire de-a lungul secolelor, adică cu sfinți. Sfinţii lui Dumnezeu sun una în Împărăţia lui Dumnezeu chiar, dacă ei sunt de diverse naţionalităţi, înţelegem că ceea ce ne unește, adică dreapta credință și viețuire apostolică, pe noi, ortodocșii, nu trebuie să ne despartă, dacă unii suntem greci, sârbi, români sau alții ruși.
Monahul Serafim (Schitul Moneasa)