Dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi tehnologiei a făcut ca societatea umană să trăiască sub imperiul exactităţii. Noile reguli ale civilizaţiei umane nu pot exclude rigoarea. Trebuie să ajungem la muncă la oră fixă, ne întâlnim la ora convenită cu un prieten, trebuie respectat orarul diferitelor instituţii şi cu toţii avem o muţime de termene limite. Ce să mai zic de bugetul oricărui proiect, trebuie făcut la marele fix. Suntem o societate a regulilor şi a orarului, cel puţin înspre asta tindem. Vrem să ştim tot, cu exactitate şi fără obscurităţi. Eventualele confuzii, ori neclarităţi trebuie imediat înlăturate. Cu toate aceste mici inconveniente survenite în urma unui program exact, trebuie să recunoaştem că această rigoare reprezintă una dintre cheile dezvoltării civilizaţiei moderne.

Dacă în cele mai multe aspecte ale vieţii suntem nevoiţi să operăm cu lucruri clare, situaţii în care nu putem lăsa loc impreciziei, studiul istoriei face abstracţie de la această exactitate. Ca o paranteză, în opinia mea arheologia reprezintă o componentă a istoriei, chiar dacă unii dintre colegi nu sunt de acord cu această afirmaţie.

În acest sens trebuie amintit cititorilor că istoria reala, cea trăită, cea cu „I” este obiectivă şi exactă, în schimb istoria ca disciplină reprezintă doar perspectiva cercetătorului asupra unor realităţi trecute. Istoricul, ori arheologul nu poate fi obiectiv în adevăratul sens al cuvântului, el este produsul societăţii în care trăieşte şi studiază un eveniment, ori un fenomen. În consecinţă un istoric nu poate fi obiectiv, nu poate privi lucrurile din prisma realităţii trecute, deşi interpretarea sa trebuie să fie cât mai apropiată de adevărul istoric. De aici apar şi numeroasele dispute istoriografice. Acestea fiind spuse, cred că ar fi bine să priceapă, atât cei ce se ocupă cu studiul istoriei, cât şi publicul larg, că istoria şi istoricii au limite, iar adevărul absolut nu va putea fi atins niciodată.

Atunci când încerc să explic unor prieteni anumite evenimente trecute, aceştia vor să afle cât mai exact şi fără nici un dubiu cum s-au petrecut lucrurile. Trebuie să recunosc că de multe ori în aceste situaţii răbdarea mă cam părăseşte. Cum să explic unui prieten care are o meserie în care 1+1=2, că în istorie 1+1 face rareori 2? Cum aş putea să lămuresc pe cineva că ne tragem mai mult din comunism, decât din daci? Ori că cei din preistorie, antichitate, ori epoca medievală nu aveau conceptul de naţiune? „Dom’le, mie să-mi zici clar cum s-a întâmplat şi ce s-a întâmplat!” Oricât aş încerca să nuanţez explicaţiile, să spun că nu e chiar aşa, interlocutorul precizează că dacă aşa scrie în manualul de istorie, înseamnă că aşa e. Cum să răspunzi unui astfel de argument?

Aşadar, cum poţi lămuri un contemporan, obişnuit cu lucruri fixe, precise, clare, că istoria nu e clară şi precisă, mă rog, varianta noastră asupra istoriei? Cum aş putea să lămuresc pe cineva nefamiliarizat cu studiul istoriei de meandrele complexe şi inexactităţile acestei ştiinţe, când numeroşi colegi sunt convinşi că deţin adevărul absolut? Sincer, nu pot oferi soluţii acestei probleme.

 

Victor Sava

 

Recomandările redacției