În lipsa unor soluții mai eficiente, munca este suprataxată în România

Una din marile nedumeriri este aceea, că deşi România este o ţară membră a Uniunii Europene, din punct de vedere al salariilor suntem la periferie. Cu toate acestea, la nivel de preţuri suntem… bine integraţi. Pentru că salariul are şi o componentă fundamentală care ţine de latura psihologică. Să ne explicăm. O scurtă istorie este necesară, dar și semnificativă. Când în Arad a venit prin 1999, Compania Lucas, englezii tocmai fuseseră „aruncaţi” din câteva ţări ale Africii de Nord. În fapt ei au vrut să deschidă acolo o capacitate de producţie. Toate bune şi frumoase până când se ajungea la capitolul salarizare. Englezii nu erau dispuşi să ofere mai mult de şaptezeci de lire sterline, pentru o lună de muncă, desigur în echivalent, unui muncitor. Iar asta nu era de acceptat nici măcar pentru cei din Africa. Aşa că, englezii au trecut Mediterana şi s-au oprit în România, să tatoneze terenul. Eram în perioada de glorie când aşteptam precum nişte naufragiaţi privind în zare: „corabia salvatoare”. Adică investitorii străini. Iar aceştia au venit. Şi au şi rămas. Pentru că românii au acceptat să lucreze pe echivalentul, a o sută de mărci germane. Pentru că euro nu se inventase încă. Într-un anumit context am avut prilejul să port un dialog cu unul dintre managerii englezi de la acea vreme. Acesta a spus că el însuşi a rămas mirat de cât de ieftin ne-am vândut forţa de muncă. De la compania mamă primise instrucţiuni ferme în ce priveşte limita de acceptare a salariului maxim pentru un muncitor. Iar acesta era de trei ori mai mare, deci undeva pe la trei sute de mărci germane. Asta se întîmpla acum două decenii, dar acel început de la Arad a fost în mai toată România și are efecte până în zilele noastre.
Prezentul
La acest moment un număr de 28 de țări fac parte din Uniunea Europeană, socotind aici și Marea Britanie, iar salariile variază extrem de mult în statele membre. Salariul minim net, cel mai mic din Uniunea Europeană, este de 235 euro în Bulgaria, în timp ce la polul opus se află Luxemburgul cu 1700 euro pe lună. Noi stăm în fața bulgarilor, pe locul doi din coadă, cu 265 euro pe lună. Urmează Danemarca, Suedia,Finlanda, Irlanda cu salarii minime în jur de 1600 de euro. Franța, Olanda, Belgia și Germania au lefurile minime nete situate pe la 1300 de euro. Austria este deja cu un minim de 1050 euro, Spania cu 1000. Apoi se… intră în trei cifre. Dintre cei mari, Italia are un salariu minim de 900 de euro. Așa se explică de ce numeroși italieni pleacă în Franța, de decenii bune, pentru un loc de muncă mai bine plătit. Dintre mai vechile membre UE, Portugalia și Grecia sunt aproape la egalitate cu 700, respectiv 680 de euro. Urmează noul val, unde conduce Slovenia cu 670 de euro, Estonia cu 520, Cehia și Slovacia cu 440 de euro, Croația 415. Vine grupul de sub 400, adică Polonia 365 euro, Letonia -360 de euro, Ungaria 355 de euro.
De reamarcat este că în Ungaria și Polonia salariul minim este cu aproape 100 de euro mai mare decât în România. În ceea ce privește salariile medii nete, în general ele sunt duble față de cele minime. În România chiar mai bine de dublu, salariul mediu net pe economie fiind de 3140 de lei lunar, adică 665 de euro. La un nivel sensibil egal cu cel din Ungaria, dar semnificativ mai mare decât cel din Bulgaria care este de 470 de euro. Față de Germania salariul mediu este de 3,5 ori mai mic, iar față de Danemarca de cinci ori. Totuşi, decalajul dintre statele membre este ceva mai redus, dacă sunt eliminate diferenţele legate de preţuri: salariile minime în statele membre cu un nivel mai scăzut al preţurilor devin relativ mai ridicate, atunci când sunt exprimate în paritatea puterii de cumpărare standard (PPS). Eliminând diferenţele de preţ, salariile minime variază de la 560 PPS pe lună în Bulgaria la 1.640 PPS pe lună în Luxemburg. Ceea ce înseamnă că cel mai mare salariu minim din UE este de aproape trei ori mai mare decât cel mai mic. Aici este o altă discuție. De exemplu, la chirii, pre­țurile sunt mult mai mari la Paris decât la BucureștI. La celelalte utilități există diferențe de asemenea. Însă la alimente de bază prețurile sunt aproape identice. La carburanți, automobile, electrocasnice pre­țurile sunt relativ egale. Singura diferență este la carne, unde în vechea Europă prețurile sunt, în general cel puțin duble, față de România.
Taxare excesivă
Despre acest subiect, Petre Toma, președintele Uniunii Județene C.N.S.L.R. – Frăția Arad, crede că: „Eu, dar și alți lideri sindicali și oamenii care sunt în spatele nostru spun că munca este prea mult taxată în România. Practic, fiecare angajat plătește 42,1% taxe și impozite din salariul său. Altfel spus, mai bine de patru lei din zece pleacă din buzunarul său. Desigur, se duc la buget pentru: sănătate, șomaj, pensii și pentru alte capitole. Însă cei mai mulți dintre oameni nu sunt foarte convinși că acei bani se întorc cumva ori se vor întoarce și în folosul unor beneficii sociale și de sănătate imediate sau de perspectivă. Sigur că este și discuția dintre mediul privat și angajații din sectorul public. Eu spun următorul lucru: nu salariile din mediul public sunt mari, ci cele din mediul privat sunt mici. O bună parte din antreprenorii din mediul privat, trebuie să înțeleagă că munca trebuie plătită corect, ceea ce cred eu că ar aduce mai multă armonie socială. Nu o spun eu, ci statisticile: cum se face că și acum, în jur de 50% dintre angajați sunt plătiți cu salariul minim pe economie? Și, până acum nu știu nicio multinațională care să fi plecat din România ori să fi falimentat“.
Perspective
Cam astea sunt datele. Este evident că munca este suprataxată în România, mai ales la salariile mici. Sigur, bani la buget trebuie atrași. Însă s-ar putea găsi alte pârghii, mai suple și mai eficiente pentru a compensa o taxare mai relaxată Totuși, o întrebare se naște: vă daţi seama unde eram ca ţară, dacă după douăzeci de ani de atunci, salariul minim era măcar dublu față de cel de acum. Alte impozite, alte bugete. Şi lucrul acesta era de acceptat şi de investitorii străini. Pentru că nici China nu mai este atât de ieftină pe cât zice legenda. Iar transportul de acolo şi până în Europa te… usucă la buzunare. Realitatea este că în România, la companiile multinaţionale, se lucrează în draci. Că şefii acestora ameninţă cu plecarea este o altă poveste. Nu productivitatea este problema. Ei vor profit mai mare. Trist este că sunt destui politicieni de vârf care să… înghită aceste gogoşi. Drept dovadă este că nimeni nu a plecat din România.