Odată, doi prieteni mergeau prin deşert. La un moment dat s-au certat şi unul dintre ei i-a spus vorbe grele celuilalt. Acesta din urmă a scris pe nisip: „Astăzi, prietenul meu cel mai bun m-a jignit.“ Au continuat să meargă până la un lac adânc, unde au făcut baie, să se răcorească. Cel jignit era să se înece, dar a fost salvat de prietenul lui. După ce şi-a revenit, cel salvat a cioplit pe o piatră: „Astăzi, prietenul meu cel mai bun a fost lângă mine atunci când am avut nevoie.“ Celălalt l-a întrebat: „Când te-am jignit ai scris pe nisip, iar acum ai scris pe o piatră. De ce?“ Salvatul de la înec a răspuns: „Când m-ai jignit am scris pe nisip pentru ca vânturile să şteargă amintirea suferinţei. Dar când cineva îmi face un bine, sap această amintire în piatră, pentru ca ea să dăinuie, neştearsă…“

Aradul avea înainte de  anul 1990 o singură tipografie. Tipografii arădeni erau o mână de oameni, toţi cam de aceeaşi vârstă. Când o generaţie se pregătea să iasă la pensie, se trimeteau la Bucureşti, la şcoală, tineri care să înveţe această deosebită meserie: aceea de tipograf. Generaţia mea de tipografi s-a şcolit la Bucureşti, între 1965-1970.

În acea perioadă l-am cunoscut pe Florea Borod, un om deosebit, un prieten adevărat. Toată viaţa lui a paginat ziare, cărţi, reviste. La Revoluţie, împreună cu el şi cu alţi colegi am paginat acele câteva ziare tip afiş, sub gloanţele imaginare şi reale ale hărmălaei din decembrie.

Apoi, la începutul anului 1990, pe când majoritatea arădenilor vindeau în străinătate benzină, servicii de bucătărie şi mai te miri ce de prin casă, ca să se căpătuiască (unii chiar s-au căpătuit), împreună cu Florea Borod şi Mihai Popovici am înfiinţat în calitate de visători şi de iubitori de cuvânt tipărit, prima publicaţie independentă din Vestul României. Cel puţin aşa afirmă ziarista şi scriitoarea Gabriela Groza, într-o carte pe temă.

De-a lungul vieţii noastre am mai lucrat la câteva gazete inventate de noi sau de alţii. Florea Borod era un prieten adevărat cu care erai sigur că nu vei face foame atunci când el avea în mână un coltuc de pâine: îl împărţea cu tine. Avea umor, farmec şi se mândrea cu cei doi flăcăi ai săi pe care-i adora. Era un familist convins, totul raporta la familia sa, la soţia lui, Olimpia.

Acum trei ani, Florea Borod a murit. Moartea lui n-a fost consemnată în nici un ziar. Întâmplarea s-a petrecut într-un weekend, când în Arad nu apăreau cotidianele.

Ca o ironie a sorţii, decesul lui n-a fost consemnat în nici un ziar, după ce în activitatea lui de tipograf de câteva decenii a paginat mii, sute de mii  de decese, la mica publicitate!

Florea Borod a fost un arădean care locuia pe Calea Aurel Vlaicu. De trei ani s-a mutat în Calea Lactee din Univers, a treia stea pe stânga.

Florea Borod, aşteaptă-mă! Împreună vom scoate, când va fi vremea, prima publicaţie independentă din Vestul Universului.

Acum vă las, dragii mei cititori. Tocmai am de săpat într-o piatră numele unui prieten adevărat: Florea Borod.

 

Recomandările redacției