„În redacţie” – roman foileton: se adânceşte misterul

Am ajuns acasă într-un suflet şi înainte de a face orice altceva am scos hârtiile cu pricina şi le-am întins pe birou ca să le pot studia. Erau acolo atât sesizări ale angajaţilor cât şi ale directorului şi nu prea îmi dădeam seama de ce le ţinuse Robert ascunse. Nu din neglijenţă asta e sigur.
E deja destul de târziu şi foamea îmi dă târcoale căci n-am mâncat nimic în seara asta. Mi-aş fi făcut un sandvici cu pâine integrală şi piept de curcan, dar ora e prea târzie pentru aşa ceva. Poate o să mănânc o banană, asta o să-mi dea un pic de energie. În bucătărie găsesc două atât de oxidate încât nu cred că mai sunt comestibile. Nici nu-mi mai aduc aminte când le-am cumpărat. Mai găsesc şi trei mere care au cam aceeaşi vârstă cu bananele, dar se pare că se ţin mai bine. Spăl unul şi mă întorc la activitatea de căutare, încercând să rememorez diversele etape ale interminabilului conflict director – sindicate de la filarmonică, aşa cum au fost ele oglindite în cotidianul Realitatea. Atunci îmi pică fisa: ascunzând acele hârtii Robert încerca să-l menajeze pe liderul de sindicat. Aha! Sigur aşa s-a întâmplat! Nicio sesizare dintre cele ascunse nu era semnată de el. Toate actele lui ajunseseră şi la mine, pe când ale celorlalţi se pierduseră pe drum, cel puţin în parte. Îmi vine să mor de ciudă când îmi dau seama ce uşor m-am lăsat manipulată şi de ruşine că am fost atât de naivă încât dă cred că e de datoria mea să scot adevărul la lumină.
Mă întreb doar ce motive are Robert să-l sprijine pe liderul de sindicat. Prietenia? Nu cred, nu e genul lui. Atunci banii? Mai degrabă. Oricare ar fi, motivul e unul sinistru ca şi personajul în cauză. Mă gândesc că ar trebui să găsesc o modalitate de a mai intra o dată în biroul lui Robert după program. Cine ştie peste ce aş mai putea da. Hm! Trebuie să găsesc un mijloc să fac chestia asta fără să atrag atenţia şi fără să afle cineva. Trebuie s-o fac! Cel puţin pentru mine, căci nu sunt pregătită să dezvălui nici măcar colegilor de redacţie descoperirile mele. Nu deocamdată.
Aş suna-o pe Sarah să mă consult cu ea, dar nu pot: e deja trecut de miezul nopţii. Mai bine îi scriu un mail.
Deschid calculatorul şi îmi dau seama că Sarah e online şi postează pe facebook într-o veselie. Îi trimit următorul mesaj: „găsit acte ascunse în birou robert”.
Răspunsul vine aproape instantaneu: „ce mama naibii e cu mesajul ăsta? nu înţeleg nimic. cine-i robert?”
Încerc să fiu mai explicită: „am intrat azi în biroul lui Robert, redactorul şef, când nu era nimeni prin preajmă. am găsit nişte acte pe care le ţinea ascunse. ştii tu, în legătură cu conflictul dintre director şi sindicate de la filarmonică.”
Sarah: „eşti sigură?”
Eu: „foarte”
Sarah: interesant! aşteaptă-mă, vin la tine să-mi arăţi şi mie. plec chiar acum”. S-a dus noaptea mea de somn! Dar poate că-i mai bine aşa. Sarah mă va ajuta să-mi dau seama ce-i de făcut. După cum ştiţi deja nu prea sunt în stare să iau o hotărâre majoră de una singură.
Laura Weber
(va urma)