A fost acum ceva timp. Țin minte bine cum ne-am adunat la casa străbunicii mele, care decedase. Am ales această întâmplare. De ce? Pentru că m-a marcat și mi-a format o altă viziune asupra vieții. 

   După cum spuneam, eram toți – familia mea mare și unită. Era o zi toridă de vară. Iunie. Mi s-a întipărit ziua aia în memorie. Fețele tuturor erau mai triste ca niciodată, iar eu, suportam un șoc.  

Unicul meu gând e la conceptul morții și la cât de fragilă e viața fiecăruia dintre noi. A fost primul deces mare din familia mea. Am patru bunei, care sunt încă în viață. 

 …și mi-e frică. 

   Poate nu e bine să povestesc despre asta, dar e unicul lucru care îmi vine acum în cap. Și îmi vin idei după idei, iar mâinile tapează fără oprire. Am suferit într-un oarecare fel, dar nu am plâns. Bunica mea, părinții, unchiul și mătușile, rudele mai îndepărtate, toți, dar toți plângeau. Chiar și acum am pentru mine una și aceeași întrebare : “Eu de ce nu am plâns?”. 

   Ne-a fost dragă. Am iubit-o ca pe o bunicuță. Mereu mergeam la ea cu nerăbdare cu verișorii. Și acum că analizez asta, vreau să plâng. Oare m-am maturizat suficient încât să realizez anumite lucruri? Dar cine a spus că, acum, la ai mei 21, aș ști cu ce se mănâncă viața? 

   Și totuși, am înțeles că nu trăim la infinit. Totul e relativ. Imprevizibil și fragil. Trebuie să spunem ce vrem să spunem. Să facem ce credem că e corect pentru noi. Acum și aici, trebuie să trăim. De aia ne-am născut. Să greșim sau să procedăm bine, să ne corectăm, să recunoaștem, să iubim… Mi-a venit acum un citat renumit în cap: “Carpe diemSeize the day.” – trăiește-ți clipa. 

   Încă mă cutremur la ideea unei eventuale întâmplări ca asta în viitor. Și e trist, dar ăsta e prețul pe care îl plătim pentru existența noastră pe pământ. 

   Da, m-am abătut de la temă sau…nu… era vorba despre tristețea familiei mele. Mă copleșesc emoțiile acum. Era cald, dar foarte cald în ziua aia. Mă gândeam atunci, țin minte bine, cum să o susțin pe mama, ca ea, la rândul ei, să o susțină pe bunica mea. Doar să analizezi. Nu mai ai bunică. Deja sună groaznic. Dar…să nu mai ai mamă? Cum sună? Asta nu sună defel.  Eu nu o mai am pe străbunica mea și mi-e greu pe suflet. 

  Viața merge înainte. Iată ce încerc să învăț zi de zi. Am devenit mai puternică datorită familiei. O am și ăsta e darul meu cel mai mare. 

  Trebuie să apreciem tot ce avem, atâta timp cât mai putem. Să dăm tot ce-i mai bun din noi celor iubiți. Fără remușcări. 

  A fost o experiență dureroasă, dar, după aia, cu fiecare zi, era puțin mai ușor. Am trăit mai departe, cum o fac și acum. 

   De-a lungul vieții, pierdem multe și mulți oameni, iar scopul meu ar fi să nu rămân niciodată singură. Ar fi un calvar pentru mine. Atâta timp cât mai putem, trebuie să investim în familie, să le repetăm că îi iubim necontenit și să profităm de fiecare clipă alături de ei.  

Fiind departe de ai mei, acum, la 18 ore distanță, tot ce vreau e să îmi cuprind familia și să le zic că totul va fi bine. Nu mă voi da bătută niciodată și voi investi în viitorul pe care mi l-au oferit, ca apoi să nu regret nimic. 

Recomandările redacției