Descartes, filosoful care marchează ieşirea din medievalitate a bătrânului continent.
În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Europa este lovită de o serie de crize datorate unei succesiuni de recolte slabe, revenirii lipsei monetare şi reapariţiei foametei şi epidemiilor. Creşterea preţurilor şi manevrele monetare provoacă deprecierea banilor, războaiele devastează continentul, iar zonele de prosperitate din „frumosul secol al XVI-lea” se scufundă în lâncezeală. Acum apar azilele şi spitalele pentru săraci, iar revoltele provocate de foamete sunt urmate de represiuni sângeroase. Acest nou climat face să domnească o atmosferă de scepticism (ilustrat mai ales de Montaigne), care pune capăt umanismului. Spre sfârşitul secolului, la 1584, Giordano Bruno înlătură sistemul aristotelic, contestând din temelii concepţia despre univers pe care se bazase tot Evul Mediu. Este o altă ironie a istoriei faptul că, tocmai la cumpăna secolelor (1600), Giordano Bruno este condamnat de către Inchiziţia romană la arderea pe rug. Prin urmare, secolul al XVII-lea debutează crud, dar în acest secol se afirmă, universal, spiritul ştiinţific. Abjurarea lui Galilei din 1633, răpus de concepţiile dogmatice ale clasicismului Contrareformei religioase, este doar o măsură de salvare, dar care avea să impună „Dialogul despre cele două mari sisteme ale lumii” pe plan european. „Fructul oprit” este dezvoltat admirabil, patru ani mai târziu, de către Rene Descartes, care provoacă o adevărată revoluţie intelectuală şi pune bazele filosofice ale ştiinţei moderne cu „Discurs asupra metodei pentru buna îndrumare a gândirii şi căutarea adevărului în ştiinţe.”[1] Descartes marchează ieşirea din medievalitate, desprinderea de ştiinţa scolastică bazată pe concepţiile lui Aristotel şi, totodată, reprezintă punctul de plecare al marii aventuri ştiinţifice a Europei moderne. El sugerează patru principii fundamentale ale cercetării ştiinţifice: îndoiala metodică[2], necesitatea analizei[3], raţionamentul deductiv[4] şi necesitatea unei priviri sintetice a obiectului ştiinţific[5]. Avântul ştiinţific de după Descartes face să nască o Europă a savanţilor, care este puntea de legătură dintre Europa Umaniştilor şi Europa Luminilor, care se va manifesta plenar în secolul al XVIII-lea, prin Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Diderot şi culminând cu Immanuel Kant. Descoperirile şi experimentele din secolul al XVII-lea sunt publicate şi cunoscute dincolo de frontiere, de către un mediu ştiinţific aflat într-o continuă formare. Savanţii corespondează între ei şi îşi compară rezultatele cercetărilor, cu toate că acest spirit ştiinţific are încă numeroşi adversari. Tocmai din acest considerent, ca o măsură firească de precauţie, majoritatea savanţilor europeni îşi declară conformismul religios şi ataşamentul faţă de credinţa creştină. Aplicând principiile lui Descartes, englezul William Harvey studiază, cu succes, în 1628 circulaţia sângelui în corpul uman, iar belgianul Jean-Baptiste Van Helmont pune la punct chimia experimentală. Blaise Pascal, spirit universal şi geniu precoce[1], încearcă o punere în acord a spiritului ştiinţific cu preceptele religioase, scriind o „Apologie a religiei creştine”, de la care ne-au rămas câteva fragmente în celebrele sale „Cugetări”. Încet, dar sigur, în mijlocul unui secol baroc prin excelenţă, spiritul ştiinţific pune bazele modernităţii europene. Acest lucru devine sesizabil şi în plan politic şi social. Încercarea lui Carol Quintul de restaurare a puterii imperiale se termină cu un eşec răsunător, care anunţă sfârşitul mitului unităţii creştine. Încetarea unităţii religioase, triumful limbilor naţionale asupra „limbii latine universale”, dominaţia specificităţilor naţionale în artă şi cultură, dar şi fărâmiţarea politică a continentului denotă o viitoare Europă a statelor naţionale. Desigur, curentele filosofice, economice, politice sau culturale străbat continentul european în lung şi în lat, marcând o unitate spirituală de necontestat, dar această unitate este din ce în ce mai des privită a o sumă a diversităţilor. Europa echilibrului statelor naţionale începe să se configureze la mijlocul secolului al XVII-lea, prin Tratatele de la Westfalia (1648) şi Pirinei (1659). Mai mult, în ultimul pătrar al secolului al XVII-lea, prin teoretizările filosofice ale lui Hobbes[2] şi Locke[3], Europa se confruntă şi cu „Mitul Constituţiei britanice”, care trezesc din plin interesul filosofilor francezi din secolul următor. Parcursul englez, dela Magna Carta sau Regulamentul dela Oxford din secolul al XIII-lea,la Petiţia Drepturilor din 1628, care pune bazele Parlamentului,la Habeas Corpus din 1679, care fundamentează libertăţile individuale, saula Legea Drepturilor din 1689, care defineşte limitele autorităţii regale şi domeniul de acţiune al Parlamentului, va amprenta definitiv gândirea politică europeană, care se va îndrepta cu paşi repezi înspre cele două coordonate majore ale principiilor democratice: importanţa Cabinetului şi întâietatea Parlamentului. Însă, explozia de idei filosofice, economice, politice şi culturale din Secolul Luminilor n-ar fi fost posibilă fără raţionalismul ştiinţific care s-a impus în secolul al XVII-lea. Un secol dificil, marcat de instalarea monarhiei absolute a lui Ludovic al XIV-lea, care a atras după sine absolutismul economic şi cel religios, totul culminând cu impunerea clasicismului francez, ca expresie a idealului monarhic.
[1] Scrisă în limba franceză, la 1637, lucrarea lui Descartes exprimă dorinţa de a găsi o metodă universală de cercetare a adevărului ştiinţific.
[2] Îndoiala metodică nu permite ca adevărat decât ceea ce este demonstrat în consecinţă şi se prezintă gândirii atât de clar şi de limpede, încât este imposibil să fie contestată.(cf. Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol.III, Iaşi, Institutul European, 1998, p.185.)
[3] „Să se împartă fiecare problemă pe care o voi analiza în atâtea secvenţe, câte sunt posibile şi câte sunt necesare pentru a le putea rezolva mai bine”. Textul lui Descarte va provoca, trei secole mai târziu, apariţia Taxonomiei lui R.A. Bloom (1954), care avansează principiile:cunoaştere, comprehensiune, analiză, sinteză şi aplicare).
[4] „Să-mi organizez în ordine gândurile, începând cu obiectele cele mai simple şi mai uşor de studiat, pentru a urca încet-încet, ca pe nişte trepte, până la cunoaşterea celor mai complexe.”
[5] „Să se recenzeze totul în amănunţime şi să se facă enumerări atât de ample, încât să fiu sigur că nu s-a omis nimic.”
[6] La 12 ani el reinventează, fără nici o carte de matematică, geometria lui Euclid.
[7] Întâietatea individului, existenţa drepturilor naturale pe care fiecare le are de la naştere şi noţiunea de contract social, individul renunţând la o parte din drepturile naturale pentru a intra în ceea ce Hobbes numeşte „societate civilă”.
[8] Locke consideră că oamenii, care constituie societatea civilă, încredinţează puterea supremă unui suveran. Astfel, ideile lui Locke argumentează monarhia constituţională, aflată la antipodul monarhiei absolute de până atunci.
