Între lux şi necesitate

În orice ţară civilizată, anumite mărfuri şi servicii sunt considerate ca fiind de primă necesitate. Astfel, membrii comunităţilor din state respective au posibilitatea să plătească preţuri decente pentru aceste bunuri şi servicii. Orice s-ar spune, în secolul XXI,  dacă ai maşină şi implicit foloseşti benzină sau motorină pentru a o pune în mişcare, nu înseamnă că trăieşti în lux, la fel cum pâinea, uleiul, zahărul, cartoful şi alte alimente similare nu sunt produse de lux, cum nici energia electrică, gazele sau gigacaloria nu ar trebui să fie. Din păcate, dacă ne uităm la cât sunt nevoiţi să plătească românii pentru toate acestea, nu putem decât să tragem o singură concluzie, România nu este încă o ţară civilizată din acest punct de vedere, cu un nivel de trai decent şi că, după cum spune o vorbă din popor, „mai este mult până departe”. Dacă am sta să căutăm vinovaţii, aceştia ar fi uşor de găsit. Sunt mulţi, în primul rând politicienii care au condus ţara în ultimii 24 de ani, pentru că nu au fost în stare să facă câte ceva şi în interesul celor care i-au ales. În această categorie i-aş include în special pe guvernanţi, nu pe cei care au câştigat şi ei câte o primărie sau câte un loc de consilier judeţean sau local.
Dar dacă tot a venit vorba de autorităţi locale, trebuie să spunem că primăriile au o mare responsabilitate atunci când vine vorba de preţul căldurii şi al apei calde. Înţeleg că administraţia unui oraş nu poate micşora preţul benzinei şi nici al curentului electric, dar preţul gigacaloriei poate fi ajustat pentru ca locuitorii să-l poată plăti.
La ultima şedinţă de consiliu local la care am participat mi s-a confirmat însă ceea ce ştiam de ani şi ani de zile. Din motive care îmi scapă, autorităţile locale de la Arad nu au niciun interes să reducă preţul plătit de populaţie. Mai mult, orice iniţiativă venită în acest sens din partea asociaţiilor de proprietari şi a Opoziţiei este primită cu reproşuri, de parcă nu este normal ca atunci când nu mai poţi face faţă cheltuielilor sau când vezi că alţii nu mai pot face faţă, să ceri să ţi se reducă costurile. Cu toate că Uniunea Locală a Asociaţiilor Locative Arad a atras de nenumărate ori atenţia că Puterea din CLM a stabilit un preţ mult prea mare pentru căldură, că numărul restanţierilor de iarna trecută a crescut nepermis de mult, primarul Falcă nu are decât un singur răspuns: nu sunt bani. Bine că sunt bani pentru bănci care costă cât un Logan nou, bine că sunt bani pentru pasarele, bine că sunt bani pentru fântâni arteziene sau alte proiecte fantasmagorice, fără de care se poate trăi foarte bine. Fără căldură nu se prea poate, dar cine trăieşte pe picior mare nu poate înţelege acest lucru. Şi astfel mai vine o iarnă în care numărul celor care vor reuşi să-şi achite la timp facturile va scădea, CET-ul va avea de recuperat sume mai mari de la rău-platnici, iar judecătorii vor avea mai mult de lucru… Parafrazând un „clasic” în viaţă, aş încheia spunând că toate acestea se întâmplă pentru că „trăim în Arad, iar asta ne ocupă tot timpul”.