Între „prieteni”

Între celelalte popoare europene ce compun „ginta latină” noi, românii, suntem singurii ortodocşi. Pe de altă parte, între popoarele ortodoxe ale lumii suntem singurii latini. Această nepotrivire endemică a noastră cu vecinii şi cu propriile rădăcini ne-a individualizat de-a lungul mileniilor, făcându-ne să ne întrebăm mereu dacă suntem urmaşii Romei, sau servitorii popoarelor migratoare care au venit peste noi de-a lungul vremurilor. Aşa se facă că în mentalul nostru colectiv s-a aşezat convingerea că singurul nostru vecin confortabil este Marea Neagră. Este o realitate de necontestat, iar evoluţiile politice şi militare care se manifestă în jurul teri­toriului nostru naţional în ultima perioadă nu fac decât să confirme aserţiunea de mai sus. La Est şi la Nord, interesele Federaţiei Ruse vin în atingere directă cu spaţiul nostru etnic, iar enclava transnistreană este o adevărată provocare pentru diplomaţia românească. La Sud, relaţiile noastre cu bulgarii sunt viciate încă din vremea ultimului Război Balcanic, când am sărit în ajutorul fraţilor de aceeaşi limbă şi religie din Balcani. La Sud-Vest ne învecinăm cu sârbii. Cei care nu cunosc istoria ultimelor trei sute de ani ar putea spune că sârbii sunt cei mai buni prieteni ai românilor. Însă fraţii noştri de pe Valea Timocului ne pot spune „pe viu” despre cum stau lucrurile între cele două popoare atunci când n-ai voie să te rogi în limba ta maternă, deoarece ierar­hia ortodoxă sârbă este de părere că Dumnezeu nu înţelege limba românească. Probabil că avea dreptate Nicolae Cartojan în strălucita-i Istorie a Literaturii Române Vechi, în care concluziona că ortodoxia şi slavismul ne-au dat înapoi vreo două sute de ani din mersul nostru  firesc de popor latin. După cum avea, desigur, dreptate şi Eftimie Murgu la 1848, când solicita ca prima revendicare revoluţionară a româ­nilor bănăţeni să fie ruperea acestora de ierarhia bisericii sârbe. Mai la nord de sârbi ne învecinăm cu ungurii, care chiar la ora când scriu aceste rânduri îşi aleg reprezentanţii în Parlamentul de la Budapesta. Din punct de vedere istoric, am împărţit acelaşi teritoriu vreme de o mie de ani, aşa că pe unguri îi cunoaştem cel mai bine. Ne ştim, reciproc, necazurile şi bucuriile. Numai că, ori de câte ori au ajuns la necaz, vecinii noştri maghiari au părăsit confortul civilizator occidental şi s-au aliat fie cu turcii, pe vremea curuţilor, fie cu ruşii, pe la 1918-1919 sau după 1945. În ambele cazuri, ungurii au pus interesul lor naţional înaintea interesului con­tinental. Oare ce s-ar întâmpla dacă şi acum, în anul de graţie 2014, ar pune interesul Budapestei înaintea angajamentelor semnate cu NATO şi cu Uniunea Europeană? Iată o întrebare care încă mai îşi aşteaptă răspunsul. Cât despre noi, ar trebui ca în fiecare dimineaţă să ne uităm în oglindă şi ne întrebăm: ce suntem? Urmaşii Romei?…