Între Schengen şi Rio, via Montreal

Faptul că nu am intrat încă în Schengen, la aproape 10 ani de la accederea în Uniunea Europeană, nu mi se pare o mare tragedie. E neplăcut, ca ţară, să fii egală cu celelalte surate doar la cotizaţii, strategii şi repartizarea refugiaţilor, dar când vine vorba de locuri de muncă sau de accederea în Spaţiul Schengen, ni se închide uşa-n nas. Mai mult, ni se retează orice speranţă, aşa cum am dedus din poziţiile reprezentanţilor Olandei şi Finlandei, asta chiar dacă declaraţiile au fost „îndulcite”, soarta României fiind doar… amânată. În fine, ne-am obişnuit cu „gardul birocratic” dintre România şi Spaţiul Schengen. Vorba ardeleanului, îi bai, dar nu-i tragedie!
În schimb, pentru imaginea României, ratarea calificării echipei de gimnastică feminină, la Jocurile Olimpice de la Rio, mi se pare o tragedie! Una profundă, nu doar a sportului românesc, ci şi a însăşi naţiunii române. După 40 de ani de la Montreal, când prima perfecţiune din gimnastica mondială a apărut în dreptul unei românce, Nadia Comăneci, timp în care echipa României n-a ratat nici o Olimpiadă, acum steagul gimnasticii române e în bernă. Continuitatea datează de mai de mult, parcă din ’68, dar Montreal ’76 e o bornă rămasă în istorie, când Nadia a primit nota 1.00 (!!!) pentru simplul fapt că tabelele de atunci nu puteau afişa nota 10, nu pentru că nu erau metode tehnologice pentru asta, ci pentru că mintea umană nu-şi putea închipui că cineva poate atinge absolutul.
Între timp, punctajele s-au mai schimbat, oamenii de asemenea, dar generaţie după generaţie mereu am fost acolo, sus. Ba, de fiecare dată am avut şi „recolte” de medalii, indiferent dacă Olimpiadele s-au desfăşurat la Moscova, Los Angeles, Seul, iar lista poate să continue. În ’84 (în absenţa Uniunii Sovietice, ce-i drept), la Los Angeles, România a luat 5 medalii de aur, una tocmai pe echipe şi patru pe aparate, trei prin aceeaşi gimnastă, Cati Szabo. Doar „partizanatul” unor arbitri a făcut ca individualul compus să fie direcţionat către ţara gazdă. A fost, după Montreal, cea mai mare demonstraţie de forţă a gimnasticii feminine româneşti. Au urmat alte şi alte succese, dar şi scandaluri, de la plecarea şi revenirea celebrului cuplu Bitang-Belu până la (pe atunci) scandaloaselor poze nud ale unor gimnaste…
Acum, întreaga gimnastică românească pare nudă, dezbracată complet de performanţe. Din păcate, nu e doar o sincopă, ci vârful aisbergului care arată profunzimea crizei în care se află sportul românesc. Altă dată, ne făceam calculele olimpice destul de simplu: 2-3 medalii (cel puţin) la gimnastică, 2-3 medalii (iarăşi cel puţin) la sporturile nautice – canotaj, caiac-canoe –, una-două medalii la judo şi/sau lupte, ceva box, poate şi atletism, musai scrimă, ceva tir şi… sigur eram între primele 10 ţări la numărul de medalii. În rest, mizam pe surprize şi pe puterea de luptă a unor sportivi care doreau să se afirme. Acum?
Ani la rând, sportul românesc a fost cel mai bun ambasador al României. Olimpiadele erau prilej de bucurie, de mândrie naţională. Acum?
De la Montreal la Rio, gimnastica feminină a făcut un drum lung. Din păcate, după 40 de ani, ne-am trezit într-o fundătură. De la Nădlac în Schengen staţionăm de vreo 9 ani. Parcă nu-i aşa de mare tragedia ca şi moartea clinică – şi anunţată, din păcate – a gimnasticii româneşti şi, totodată descompunerea treptată a întregului sport românesc.