Inutila corvoadă a micilor activiști de partid

Deja s-au instalat pe străzi corturi pentru adunarea de semnături necesare pentru participarea la alegerile europarlamen­tare. Pentru a putea participa, un partid are nevoie de 200.000 de semnături, iar un independent, de 100.000. Comparativ, în nicio țară din Uniunea Europeană nu se cer mai mult de 15.000-20.000 de semnături, iar asta doar în două sau trei țări, în timp ce în celelalte, sub 10.000. Iar când spun „celelalte” mă refer doar la jumătate din țările UE, pentru că în 50% dintre ele nu se cer asemenea liste! În România s-a ajuns la aberanta cifră de 200.000 în urma pactului marilor partide, pentru a împiedica accesul partidelor mici sau nou-înființate. De fapt, doar al celor nedorite, pentru că unele dintre cele nou-înființate, ca partide-satelit, primesc sprijin din partea partidelor-mamă, în timp ce restul, ca să nu mai vorbim de independenți, nu au nicio șansă. Este absolut imposibil să aduni atâtea semnături dacă nu ai o structură organizațională bună, cu multe filiale și mulți membri în teritoriu. Colac peste pupăză, s-a mai introdus și prevederea că un cetățean cu drept de vot nu poate semna decât pentru un singur partid.
Teoretic, dacă această prevedere s-ar res­pecta, numărul de semnături ar reflecta po­tențialul partidului, pentru că, evident, cetă­țeanul ar semna pentru partidul al cărui membru sau susținător este. Practic, nu înseamnă nimic, românul de rând semnează pentru câte partide dorește el, pentru că habar nu are că nu poate semna decât pentru unul. Iar cei care adună semnăturile, firește, nu suflă niciun cuvințel în aceas­tă privință. De fapt, mă îndoiesc că măcar 2% dintre cei care umblă cu tabelele știu acest lucru. Dar, să vedem cum decurge importanta operațiune. De la centru vine po­runca demarării strângerii de semnături. Șefii filialelor își adună șefuleții și le trasează sarcinile, le fixea­ză numărul obligatoriu de semnături. Șefuleții, săracii, umblă ca bezmeticii după membrii simpli dispuși să umble pe străzi și prin birturi. Evident, nu-i pot convinge altfel decât stimulându-i, din buzunarul propriu. De cele maimulte ori, pe bază de cunoștințe și amiciții de bodegă, șefuleții mai tocmesc și câțiva „mercenari” care nu au nici în clin nici în mânecă cu politica, dar le prinde bine ca în schimbul completării unui tabel să aibă asigurată cinzeaca de la prânz și berile de seara. Oricare stâlp de tavernă are un cerc de amici pe care, la masă, îi convinge să semneze. Iar dacă nu re­ușește să umple lista, ce mare lucru să mai adau­ge câteva semnături și adrese aiurea. Chiar dacă ulterior este prins cu mâța-n sac, îl doare pe el direct în cot, cinzeaca și berile au fost îngurgitate și nu ai ce să-i faci. Cele mai mari cheltuieli le au șefii de filiale din sate și comune, primarii și consilierii. Aceștia, săracii, pentru a-și păstra poziția în partid, îi îmbogățesc pe birtași, plătind cash fiecare adeziune la partid, iar după aceea plătesc regulat și cotizațiile așa-zișilor membri. Vă imaginați, așadar, ce îi așteaptă când trebuie să adune semnături!
Scriam zilele trecute despre o decizie a conducerii centrale a PNL, conform căreia fiecare membru al partidului trebuie să adune minimum 10 semnături de la familie și prieteni. Săracul președinte al filialei de la Cucuieții din Deal, care are 50 de membri, trebuie să „adune”, respectiv să plătească 500 de semnături! Dacă este primar, mai treacă-meargă, că îi pune la plată și pe consilieri, dar dacă nu este, a încurcat-o rău de tot! Iar ceea ce spun nu sunt fabulații, sunt lucruri reale, posibile din cau­za politicienilor români ajunși în sferele decizionale și hotărâți să nu permită accesul altora!