Mi-amintesc mereu de scrisa lui Caragiale. Nu-mi plac deloc-deloc mutrele posace şi, de cînd mă ştiu, mi-a plăcut şi-mi place să lucrez cîntînd, într-o mare de veselie, aşa că-i firesc recursul memoriei la rîsul stenic izvorînd din pana celui născut în Haimanale. Între amintirile care-mi revin periodic în memorie, una se detaşează prin densa-i conotaţie politico-bahică: „Eu cu cine votez?”.
Ţin foarte mult şi vreau cu tot dinadinsul să votez. Totuşi n-o fac – dintr-un impuls spre conservarea dreptului de proprietate şi dintr-o furie generată de absenţa oricăror garanţii că mincinoşii care-mi cerşesc votul şi pe care-i votez ar păţi ceva fiindcă nu fac nimic din ce mint că vor face, dar fac tot ce tac din răsputeri (încuscriri, politice, încumetriri electorale, averi care mai de care moştenite de la diverse mătuşi, moşi şi strămoşi, ba chiar şi de la fii, nepoţi şi strănepoţi).
Conservarea dreptului de proprietate asupra votului impune să mi se dea prin lege dreptul să-mi retrag votul de la cel căruia i l-am dat, retragere fără explicaţii, aşa cum darea votului este fără nici o explicaţie.
Oferirea de garanţii trebuie impusă tot prin lege, respectiv jurămîntul guvernului de la Islaz, la 1848, scris de Bălcescu: „Dacă vom face vreun bine ţării, nu vrem altă mulţămită decît binele pe care l-am făcut. De vom face rău ţării, nu vrem altă pedeapsă decît un ştreang într-un copac, la o margine de codru”. Altfel spus, legea trebuie să impună cerşetorului de voturi să vină-n faţa prostimii cu ştreangu-n braţe şi să bolborosească scurt: „De nu voi face ce vă spui, ăsta mi-i ştreangu’; io mi-l pui pe grumaz şi-mi dau drumu’ – voi numa’ suiţi-mă-n copac”.
Tot prin lege, aleşii mincinoşi trebuie pedepsiţi cu pedeapsa aplicată de Vodă Ştefan Tomşa lui Iacob Heraclit: bătutu’ cu buzduganu-n dinţi pînă le vine mintea la cap (dac-or avea cap şi dac-o avea ce să le vie).
Se-apropie alegerile prezidenţiale; se fac socoteli, se-nvîrt procente din vîrfuri de pixuri, se-anunţă candidaturi şi retrageri, se-atacă „pe stînga”, se contraatacă „pe dreapta”, se pregătesc terenuri de luptă, se-alcătuiesc strategii şi se pun la punct tactici – totul pentru un fotoliu care-ţi permite să tragi toate iţele şi s-aduni foloasele.
Cît despre votanţi, cui îi pasă de ei după ce-şi leapădă voturile-n urne? Lor nu le rămîne decît să-ndure-n linişte şi să suduie scrîşnit încuscririle, încumetririle, birurile, dările şi taxele, că doar de-asta s-au bulucit spre secţiile de votare: să-şi cîştige prin vot subiectele asupra cărora să-şi îndrepte furiile cînd banii din salarii n-ajung nici pentru factura la încălzire. Că aleşii au mult mai mult decît le trebuie, asta-i altă poveste – nu „cu pajure şi zmei”, ci cu moşteniri, cu privatizări (hoţii cărora nimeni nu le-a pus şi nu le pune stavilă), sau comisioane „de milioane”, de care mulţi ştiu, toţi şuşotesc şi nimeni nu le-atacă.
Mi-i drag Caragiale, m-apucă plînsu’ cînd îmi văd ţara pe care înc-o mai am, şi mă-ntreb retoric, deloc bahic: „Io cu cine votez? Cine-i ăl care nu minte cînd clămpăneşte că spune adevărul?”.

Recomandările redacției