Asistăm, de 27 de ani, la o permanentă retorică a clasei politice. Poate e mult spus clasă, mai degrabă un cumul de oameni cocoţaţi pe funcţii politice. Dar, pe aceştia îi avem, cu aceş­tia defilăm. Iar în această retorică permanentă, o sintagmă-şi face de fiecare dată loc: pentru binele românilor.
Este cea mai clară mostră de ipocrizie politică. Politicienii vor binele românilor doar până la punctul în care acest „bine” se transformă în taxe şi impozite, în contribuţii la bugetul sta­tului, respectiv la bugetele locale, adică de acolo unde aceiaşi politicieni să aibă de unde se înfrupta. Dar nu o bunăstare prea ridicată, care să ducă la o oarecare independenţă financiară şi de viziune, astfel încât aceiaşi politicieni să-i scape de sub control pe români, votul lor carevasăzică.
Un nou episod al acestei ipocrizii
s-a manifestat la sfârşitul anului trecut, când cei doi „cocoşi” politici, Dragnea şi Iohannis, şi-au înroşit crestele, s-au înfruntat în declaraţii, interese şi interpretări ale Constituţiei, ca să îşi cântărească, de fapt, forţa şi poziţia. Ca mai pe urmă, fiecare să dea senzaţia că lasă de la el pentru – clar, nu? – binele românilor!
De fapt, din start, fiecare şi-a urmărit interesul. Personal, în primul rând, apoi cel de grup, pentru că nimeni nu poate face nimic de unul singur, decât aflându-se pe o poziţie totalitaristă, ceea ce la noi încă nu e cazul. Ceea ce arată egoismul acestor exponenţi ai aceste aşa-zise clase politice. Totul acoperit, pentru imagine, sub copertina acestui „bine al românilor”.
Urmărirea interesului politic, deşi un act normal la suprafaţă, nu poate fi făcută decât prin metode dure, fără scrupule. Aici apare cinismul clasei politice, gata să sacrifice orice promisiune, orice program electoral, chiar devenit program de guvernare. Un cinism pe care l-am simţit de atâtea ori, începând cu anii ’90 – acest ev mediu întunecat al democraţiei româneşti – continuând cu jaful naţional 2000-2004 şi atingând apogeul în perioada 2007-2010, când criza naţională şi internaţională a produs averi uriaşe, obţinute de aceşti reprezentanţi ai clasei politice, aceiaşi care se perpelesc, zi de zi, pentru binele românilor.
Cinismul clasei politice, de a ţine românii la limita sărăciei, pentru a fi mai uşor controlaţi şi manipulaţi, poate fi comparat cu cinismul celor care împânzesc teroarea, cum a fost şi de Anul Nou. Sigur, comparaţia e forţată, poate fi considerată deplasată, dar metodele diferă, ideea e aceeaşi: fiecare încearcă să-şi atingă scopul: politicienii să aibă o naţiune sub control, de pe urma căreia să se căpătuiască, iar teroriştii să răspândească haosul, nesiguranţa, să împingă statele dezvoltate spre instabilitate. Scopul comun e interesul economic (deşi la terorism, căile sunt mai complicate, ţinând uneori de teoria conspiraţiei), iar justificarea are şi ea elemente comune. Ce mi-e „Pentru binele românilor”, ce
mi-e „pentru Allah şi Islam”. Cuvinte, ipocrizie, justificări manipulatorii.  La nivel mondial, ca la nivel naţional, predomină ipocrizia, egoismul şi cinismul, îmbrăcând desigur forme diferite, în funcţie de interes şi aplicare. Acestea sunt vremurile în care trăim şi în care, aşa ca în sistemul fiscal, suntem în marea noastră majoritate doar contribuabili.
P.S. Un exemplu banal: din 10 parlamentari arădeni, şapte au trecut prin administraţia locală, unii cu funcţii, doi au lucrat în instituţii subordonate (Wiener, director medical la Spital, Fifor, director la Centrul Judeţean de Conservare al Culturii Dolj). Doar de cel de-al zecelea, (Sergiu Vlad) nu ştiu să fi trecut prin administraţia locală. Toţi ar trebui să ştie că deciziile trebuie să se ia cât mai aproape de cetăţean, toţi ar trebui să ştie că avem un centralism exagerat pentru vremurile în care trăim. Sunt curios câţi vor face demersuri pentru a spori autoritatea administraţiei locale. O provocare, dar care face subiectul unui alt material de presă.

Recomandările redacției