Marele poet, dar şi ziarist, Octavian Goga
Articol publicat de Octavian Goga în Românul, Anul III, Nr.125, 9/22 iunie 1913. Puţini sunt cei care cunosc faptul că marele poet naţional Octavian Goga a activat peste zece ani în Arad, fiind principalul colaborator al ziarului Tribuna, iar după anul 1912 publicând şi în ziarul Românul. Octavian Goga n-a scris numai poezii, ci şi articole politice, fiind un ziarist de mare talent. Spirit viu şi luptător înflăcărat pentru drepturile românilor din imperiul austro-ungar, Octavian Goga a fost liderul „tinerilor oţeliţi” de la Arad, care înţelegeau să nu facă nici un fel de concesii pe tărâmul luptei naţionale.
Crima este totdeauna un termometru al moralei publice, fiindcă îţi arată până la ce punct a putut coborî la un moment dat sentimentul de degradare al unui om, care nici când nu poate fi socotit ca un fenomen izolat, ci ca o apariţie socială. De aceia ori-ce observator, dacă vrea să disece structura etică a societăţii din vremea lui, trebuie în mod fatal să cumpănească multele păcate scoase la suprafaţă şi să le urmărească rădăcinile în conştiinţa mulţimii. Numai atunci va putea înţelege resorturile ascunse ale neajunsurilor de cari s’a lovit de atâtea ori, vârtejul de pasiuni care clocoteşte în umbră şi reţeaua de îndemnuri pe cari le acopere de obicei valul ipocriziei omeneşti. De aceea orice proces criminal e un capitol de psihologie socială, fiincă desvăluirile lui crude înlătură spoiala minciunilor convenţionale şi aşează în perspectiva cercetării clare patimile desgolite ale sufletului. Cel ce vrea deci să pătrundă cu privirea tiparele simţirii din zilele lui nu-şi va trage judecăţile asupra societăţii din fastul strălucitor al unui banchet, din fraza rotunzită a unui toast, ori din discursul măsurat al politicianului, ci se va duce la tribunal să vadă obrazul pălit al vinovatului, să-i asculte apărarea chinuită, să consulte rostul implacabil al cifrelor, să desluşească întreg mozaicul din care e alcătuit păcatul.
În această ordine de idei mă gândesc, că procesul ministrului preşedinte care s’a dus, ne dă o icoană cu mult mai clară a situaţiei politice dela noi, decât discursul de program al ministrului nou venit. Ceiace ne-a spus contele Tisza, e o cuvântare înjghebată în cabinetul de lucru, o emanaţie a rutinei lui de politician, o combinaţie raţională de făgăduinţe şi prevederi, îndrumate de simţul de orientare al omului politic. Le-am auzit de atâtea ori aceste vorbe, care ni s’au servit în tovărăşia atâtor floricele retorice şi mai simpatice, încât nu mai au nici măcar farmecul noutăţii. Procesul lui Lukacs, însă ne-a lămurit de o situaţie reală în lumina cifrelor, ne-a luat de mână şi ne-a purtat prin culisele politicei ungureşti, ne-a desvălit colţuri ascunse de bucătărie, unghere desagreabile acoperite de perdele cusute cu fir. De aceia e firesc, că dacă vom vrea să cumpănim stările vieţii politice dela noi, va trebui să ne împrumutăm argumentele de apreciere mai mult din înfrângerea celui dintâi, decât din triumful urmaşului. E cu atât mai indicată această metodă, cu cât ştim bine că şi Tisza, ca şi Lukacs, e exponentul aceluiaş sistem, al cărui apologet s’a şi făcut de altfel, că venirea lui nu înseamnă câtuş de puţin reforma gândirii politice din Ungaria, ci continuarea unei linii de conduită tradiţională.
Vom reţinea deci rezultatul procesului Lukacs-Desy, ca un punct de mânecare al aprecierilor noastre. Rezultatul este, cum se ştie, constatarea întărită de forul judiciar, că primul minstru al Ungariei a păgubit visteria statului cu sume enorme pe cari le-a folosit pentru scopurile politicei de partid şi că în consecinţă poate fi considerat ca un delapidator al banului public şi poreclit, cum i s’a zis, cel mai mare panamist al Europei, fără ca această caracterizare sdrobitoare să fie pedepsită de lege. Sentinţa tribunalului confirmă deci ceiace s’a spus de atâtea ori în coloanele ziarelor româneşti – lucru care ne-a atras nenumăraţi ani de închisoare – că baza vieţii de stat în Ungaria e corupţiunea şi imoralitatea. Cum spuneam însă, Lukacs nu e un criminal, târât la păcat de anumite impulsuri individuale, ci e, ceiace recunoaşte întreg partidul lui, un continuator al unui sistem cu putere de tradiţie, a unei maniere pe care numai întâmplarea a venit s’o califice ca neonestă. Rămâne deci stabilit că în ţara noastră e putredă însăşi temelia vieţii de guvernământ, fiindcă purcede dintr’o concepţie morală, care atrage osânda legii şi stigmatul oprobriului public.
Constatarea acesta nu e o noutate, s’a accentuat doar de atâtea ori în deceniile din urmă. S’a spus din prilejul alegerilor lui Banffy, s’a spus când contele Szapary a fost demascat ca cumpărător de conştiinţe, a ieşit la iveală când cu prilejul procesului scandalos al fostului ministru de justiţie Polonyi. În ziare noi publicăm zilnic certificatele morale ale politicei ungureşti, care răscumpără cu aur şi sânge înfrângerile noastre. Scotus Viator a scris cărţi documentate despre corupţiunea de aici şi în coloanele ziarelor cinstite din întreg continentul procesul lui Lukacs nu e considerat decât ca o etapă a unui fatal lanţ de evoluţie. Rămâne deci fixat, ca o axiomă verificată în nenumărate rânduri, că baza morală a vieţii politice la noi e în plină descompunere. De astădată nu vom stărui asupra motivelor cari determină această stare morbidă, e destul să ne gândimistoria ne prezintă acest fenomen în tot locul, unde aparatul vieţii de stat nu e deţinut de reprezentanţii voinţei colective a maselor, ci de grupuri izolate, fără rădăcini în sentimentul public.
Ceiace ne interesează însă în mod special şi dă chiar o notă de actualitate acestor constatări, este felul cum se răsfrînge sistemul gândirii politice maghiare corupte nu în atitudinile ei agresive faţă de noi Românii, ci în tentativele ei împăciuitoare. Pe cât de reprobabil din punct de vedere moral e sistemul de guvernament unguresc în toate ramificările lui, pe atât de corupt a fost totdeauna şi în ce priveşte încercările de a-şi crea anumite relaţii de simpatie cu neamurile nemaghiare din ţară. Însăşi baza mentalităţii politice a guvernului ungar faţă de noi este imoralitatea, fiindcă purcede din ideia unităţii etnice a statului ungar şi cere abdicaţiunea la drepturile naţionale ale diferitelor popoare. Are deci ca teză fundamentală falşificarea realităţii, ceiace constituie un act imoral.
Acest spirit moştenit de corupţiune şi de pervertire a valorilor morale determină de decenii raporturile poporului românesc cu conducătorii statului ungar. Sistemul desfiinţării naţionale se urmăreşte prin toate mijloacele şi de câte ori s’a apropiat de noi un bărbat politic maghiar cu ramură de măslin, totdeauna a venit călăuzit de îndemnul imoral de-a răscumpăra prin mici favoruri trecătoare oprimarea conştiinţei naţionale a unui popor. Nu s’a găsit niciodată om politic ungur cu influinţă în guvernarea statului, a cărui judecată să depăşească acest nivel coborât, să înţeleagă că reprezentanţii unui neam nu-şi pot clădi principiile decât pe consideraţiile impuse de binele public şi că este o sfidare a sentimentului moral să te apropii ci ideia împăcării de un adversar, oferindu-i un bacşiş… Spiritul public corupt al politicianismului unguresc n’a pătruns acest adevăr elementar şi de aceia nu s’a putut înfăptui la noi niciodată nici un acord. De aceia orice transacţiune de caracter politic făcută până astăzi din partea elementelor izolate din sânul nostru cu reprezentanţii statului ungar, este în acelaşi timp şi un act de imoralitate. Cercetaşi-i câte unul pe toţi purtătorii de pace cari au ieşit din rândurile noastre şi veţi vedea, că în dosul dezerţiunii lor politice este totdeauna un act de incorectitudine morală. Fapta lor poartă pecetea reprobabilă a legămintelor săvârşite între două părţi deopotrivă de vulnerabile ca cinste. Mangra cu visul mitrei, Şeghescu cu catedra universitară, sunt exemplele eclatante ale apelului unui sistem de guvernământ fără scrupule de onestitate, care a găsit răsunet în conştiinţe similare din tabăra noastră.
Aceste împrejurări ne fac să credem, că câtă vreme mentalitatea politică curentă în Ungaria nu va fi modoficată prin radicale schimbări de ordin legislativ-constituţional, până atunci raporturile noastre cu cercurile diriguitoare, vor păstra aceiaş notă de ostilitate îndărătnică ca şi pân’acum. Poporul nostru are multe neajunsuri provenite din o mulţime de împrejurări, dar dispune totuş de un fond puternic de repulsiune morală, cu care ştie să cumpănească instinctiv chiar lucrurile ce privesc soarta lui. Cu arma aceasta se apără el de multă vreme şi se va apăra şi în viitor.
De aceia trebuie să se ştie de pe acum, că orice tendinţă de împăciuire, care ar veni din partea adversarului, întru cât va purta pecetea multelor încercări din trecut, va fi respinsă de sentimentul public al neamului nostru, ca toate atentatele săvârşite până astăzi împotriva conştiinţei lui morale. Noi, în cercul nostru limitat de activitate, reprezentanţi ai unui popor prigonit, avem totuşi atâta înţelegere politică şi atâta simţ de cuviinţă, ca să ne dăm seama, că nu putem întinde mâna de pace nimănui, câtă vreme ni se cere cea mai mică renunţare la atribuţiunile fireşti ale dreptului unui popor la o viaţă naţională, în ultimele ei consecinţe.
Cunoscând atât de bine sistemul care dăinueşte încă şi după prăbuşirea stâlpului căzut în urâtul proces de deunăzi, e firesc, că opinia noastră publică primeşte cu vechea neîncredere istorică orice făgăduinţă de îndreptare.
Concluzia logică nu poate fi deci alta decât întărirea la noi acasă : putere şi îndrăzneală.
