De la Sebiș, în susul Văii Crișului Alb, dealurile se apropie tot mai mult, amenințând drumul, reducând mult din terenul propice culturilor agricole. S-ar părea că de aici încolo nu aveau ce să mai caute marii proprietari și totuși nu-i așa, pentru că pădurea și fânețele au sti­mulat la fel de mult apetitul pentru proprietate funciară. Apoi, din loc în loc, râul a creat depresiuni întinse, potrivite așezărilor umane și întemeierii de mari latifundii.
Gurahonțul este așezat într-o astfel de depresiune, ferită de excese climatice, favorabilă unor ocupații agricole. Prima mențiune documentară datează din 1386, iar pământurile și satele au făcut parte în secolele XIV-XVI din domeniul Șiriei, fiind stăpânite de Ioan de Hunedoara, Gheorghe Brancovici, celebra fa­milie Bathory etc.
În secolul al XVIII-lea, cea mai întinsă moșie aparținea familiei Reinholdt, care s-a ma­ghiarizat cu numele Remekhazi. Proprietarul castelului a zidit, în 1849, și biserica ro­mânească. După stingerea familiei Reinholdz, la 1875 moșia a fost trecută pe numele lui Boroș Beniamin, care a ridicat acolo un splendid conac în stil neorenascentist, înconjurat de un parc foarte bine amenajat și întreținut. Pe drumurile moșiei a plantat mii de duzi, de asemenea a plantat o pădure de castani nobili iar poienile le-a umplut cu nuci de soi, cu coaja subțire. S-a ocupat intens și profesionist de moșie împământenind grâu de soi, a regenerat soiurile de vite cornute, a crescut cai de rasă și porci de soi bun, îndemnând țăranii să procedeze la fel.
Murind Beniamin, în anul 1889, moșia a revenit văduvei sale care avea 6 copii. La moartea ei, moșia a fost moștenită de Boroș-Beniamin II.
După 1918, moșia a fost expropriată, o parte fiind vândută țăranilor iar conacul a intrat în posesia Camerei Agricole Arad.
Sursa: Cetăți, castele, castelani din comitatul Aradului

Lasă un răspuns

Recomandările redacției