Dacă veneai cu trenul din Timişoara la Arad, peisajul gării din Vinga era acoperit de croncănitul, puţin cam straniu, al ciorilor, care sălăşuiau în plopii din preajmă. Când coborai în Valea Gaiului, cu tramvaiul 4, de la Bidi spre bisericile din Gai, te întâm­pina, de primăvara până toamna, un melodios cânt al pasărilor prin glas sau bătăile în zbor al aripilor.
Cel mai frumos era cel al berzelor. Veneu primăvara, plecau toamna, erau prezente an de an pe acelaşi horn sau stâlp. Munceau să-şi refacă cuibul, în general dat jos de pe horn, sau să şi-l întărească pe cel vechi.
Au trecut anii, iar numărul berzelor, aşteptat, cu bucurie atât la propriu, cât şi la figurat de localnici, s-a redus simţitor. De câţiva ani, pe cei doi stălpi ai străzii Ion Creangă, mai vin berzele. Doar aici. Dacă acestă pasăre simbol este tot mai rar prezentă la noi, în schimb, dragostea şi plăcerea de a creşte păsări a rămas o tradiţie de ani şi… ani.
Când apăsai clanţa porţii de la intrare, în curtea unui gospodar din Gai, imediat auzeai lătratul câinelui, care se smucea în lanţ, nu de rău ce era, ci asta era de datoria lui, dar porumbeii nu ştiau şi îşi luau zborul de pe acoperiş, curte sau golumbar, tot pe un stâlp, speriaţi. Dar şi unele găini cotcodăceau, raţele măcăiau, iar găştele gâgâiau, un adevărat vacarm în curte, asemenea poeziei. Aşa era anunţată gazda de venirea unui străin, dar şi prezentată bogăţia curţii gospodarului din Gai. Iar când melodia onomatopeică se termina şi musafirul se saluta cu gazda, aproape sigur, acesta observa clădirea grajdului, cu nelipsiţii doi cai „moluiţi” deasupra uşii de la intrare. Gospodăria mai avea şi multe alte animale sau păsări care completau… recensământul animalelor.
Nu era casă fără golumbarul pe stâlp. Erau crescuţi şi prin poduri sau spaţii speciale pentru ei. Erau crescuţi pentru frumseţe, dar cel mai mult pentru puii lor. Înainte de a începe să zboare, se făcea de pe ei cea mai bună supă cu găluşte şi mazăre tânără. Din păcate, azi nu mai avem nici un golumbar pe stâlp în Gai.
Dar, în schimb, există voliere, mai vechi, dar şi mai noi, cu porumbei obşnuiţi dar şi de rasă, frumoşi… şi campioni.
„Am iubit porumbeii de mic copil. Tata se ocupa de creşterea lor, nu numai a celor pentru… supă, ci şi a celor de rasă. Rasa crescută era Zburătorii de Ploiesti, numiţi la noi «Ciungi»”, îşi începe povestea de amintiri Milorad Milin-Mima.
Sursa: Monografia comunității sârbe
din Arad-Gai, Liubomir Șandici

Recomandările redacției