Cum era de aşteptat pentru o regiune producătoare de cereale, industria morăritului a jucat un rol important în Banat. În multe localităţi existau încă din secolul al XVIII-lea mori acţionate de cai, mori de apă sau uneori mori de vânt, iar în a doua jumătate a secolul al XIX-lea şi începutul se­colului al XX-lea au apărut mici mori cu aburi. Acestea însă nu produceau suficient pentru export, ci mai degrabă pentru consumul personal al locuitorilor, care îşi măcinau acolo grâul, tărâţele fiind folosite ca hrană pentru animale.
Molae Banaticae
Primii morari din Aradul Nou au fost Johann Bauer şi Johann Nikolaus Bordt. În anul 1776
existau 12 morari de-a lungul Mureşului care produceau o celebră, pe vremuri, „făină rece”. Unul dintre ei era Johann Scherer. Morile plutitoare cu zbaturi erau construite astfel încât să capteze
energia Mureşului, râu cu debit mare, dar variabil şi fără cădere. Ansamblul construit al morii se compunea din casa morii şi „tavig’’, corpul secundar, ambele concepute ca două vase plutitoare, reunite prin fusul pe care era fixată roata cu palete. O amenajare a cursului apei, cu piloţii puternic înfipţi în pământ şi legături de fascine, dirija torentul spre această roată cu palete. Morile erau deplasate şi ancorate, în timpul funcţionării, în locurile unde torentul era puternic, şi retrase, în timpul iernii, în locuri ferite de gheţuri. Cu vremea, aceste mori au fost perfecţionate, fiind dotate cu un mecanism special de ridicare şi coborâre a roţii în timpul funcţionării, fapt care a mărit puterea de tracţiune.
Proprietarii morilor plutitoare aveau în arendă câte patru iugăre de teren din cele 400 de iugăre de păşune ale Aradului Nou, pe perioada cât se ocupau de morărit şi totodată obligaţia să plătească impozitele aferente. Pe la mijlocul sec. XIX Aradul Nou avea chiar un „cartier” al morarilor, Maroschmühlen, în aval de Mureşel.
„Râul acţionează pe acest teren opt mori de apă cu zbaturi, cu câte o piatră, care – după opinia publică generală – produc făina de lux de cea mai bună calitate, distribuită de locuitorii din Aradul Nou în toate zările; primăvara vin şi câteva mici vapoare cu aburi din Szegedin până la Arad – aici se încarcă şi se descarcă şi alte feluri de vapoare, îndeosebi feluri de grâne, care apoi sunt transportate până la Szegedin, care acolo sunt reîncărcate, de unde ajung mai apoi la marii comercianţi din Raab (Győr – nn), Wieselburg (Mosonmagyaróvár-nn) etc. …” scria, în 1859, notarul comunei Joseph Kakujay.
În anul 1829 în Maroschmühlen-Aradul Nou erau 14 propietari de mori. (Franz Adelt, Anton Aninger, Jakob Dengl, Konrad Friedrich, Michael Fuss, Johann Grim, Michael Haasz, Paul Krausz, Georg Mayer, Josef Meininger, Josef Müller, Josef Opitz, Johann Pucher şi Philipp Stoss).
În anul 1886 erau 5 mori pe apă, 6 în 1899 şi 8 în 1907 (propietari: Konrad Bauer, vărul lui Buchardt Johann, Johann Csalogovits sen., Josef Eicher, Sigismund Grünwald, Matthias Kollman, Georg Kriegleder şi Wendelin Wertl). În Mureşel erau 36, concentrate în aval de comună.
Dacă în decembrie 1770 morarii oraşului Arad s-au organizat într-o breaslă, cei din Aradul Nou aparţineau din 1825 asociaţiei morarilor din Vinga, „Molae banaticae”. Optsprezece ani mai târziu apar şi cele din Zădăreni şi Mureşel.
În anul 1935 s-a renunţat la ultima moară pe apă din zona Mureşel. După 1940 existau în Aradul Nou doar mori cu aburi şi anume cea a lui Paul Wagner, iar în Mureşel cea a familiilor Getsch şi Grimm. Edmund Kolb deţinea în 1938, în Sînicolaul Mic, o moară a cărei valoare de producţie a fost estimată atunci la peste 21 milioane lei.
Sursa: Doru Sava, Aradul Nou – Mureşel,
Istoria unui cartier, povestea unei lumi

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Recomandările redacției