Suprafaţa mică a majorităţii proprietăţilor agricole şi apropierea de oraşul Arad, o piaţă cu o mare capacitate de absorbţie, este motivul pentru care grădinăritul intensiv era atât de apreciat şi extins în Aradul Nou. Şi nu de ieri, de azi.
La 26 mai 1742, conform raportului funcţio­narului administrativ al districtului Lipova, către Administraţia bănăţeană „…femei din Aradul Nou treceau cu verdeţuri spre Arad…” iar 20 de zile mai târziu, acelaşi cerea ca „… femeile în vârstă, care duc legume din Aradul Nou în Arad pentru a le vinde, să fie lăsate să treacă fără taxă de vamă…”.
Menţiuni referitoare la grădinăritul din Aradul Nou există şi în „jurnalul de luptă” din iunie 1848 – iulie 1849 al garnizoanei din cetate, a cărei piaţă a fost aprovizionată cu legume, fructe şi alte produse, în perioada asediului, de ţăranii şi ţărancele din Aradul Nou şi Sânicolaul Mic. Se poate astfel susţine, cu îndreptăţire, că începând cel puţin cu anul 1742 până aproape în zilele noastre, grădinăritul a fost o ocupaţie de bază a Aradului Nou.
În decembrie 1859, notarul local Joseph Kakujay afirma despre legumicultura din „intravilanul” Aradului Nou „…referitor la producţia intravilanului, o parte este valorificată pe piaţa din Aradul vechi…”. Szentkláray nota, în anul 1871: „…femeile lucrează intensiv grădinile, a căror produse nu sunt destinate doar familiei, ci o mare parte sunt valorificate şi pe piaţa din Aradul Vechi…”
În Banat legumicultura era practicată la modul intensiv în două localităţi majoritar germane: Lovrin şi Aradul Nou. Cu mici deosebiri, însă. Dacă aici, întreaga producţie de legume a comunei era absorbită integral de piaţa vecinului din nord, Lovrinul a ajuns să exporte apoape integral produsele sale. La dezvoltarea legumiculturii în Aradul Nou au contribuit solul bun pentru producţia de legume şi clima favorabilă. Creşterea rapidă a temperaturilor în aprilie şi mai precum şi sistemul de irigaţii folosit au fost, de asemenea, importante.
Nu trebuie neglijată nici priceperea şi hărnicia şvabilor, care trebuiau să scoată cât mai mult câştig, din suprafeţele de teren mici pe care le deţineau.
Să nu uităm că, în timp ce majoritatea bărbaţilor lucrau în industria arădeană, în meşteşuguri sau în construcţii, ocupaţia majorităţii femeilor din Aradul Nou era de a vinde legumele produse şi proaspăt recoltate, pe pieţele arădene. Şvăboaicele se sculau încă de la ora patru dimineaţa pentru a prinde un loc cât mai bun în piaţă. Ce nu puteau vinde până la terminarea pieţii era oferit cu preţuri reduse comercianţilor. Legumele erau transportate cu bărcile, apoi femeile duceau cele 25-30 kg de produse într-un coş aşezat pe o periniţă (foto), pe creştetul capului, până la piaţa Peştelui (veche piaţă a Aradului) apoi la Piaţa Mare. Uneori mai foloseau şi podul cetăţii, spre oraş.
În anii 1910-1913, între Mureşel şi Arad, s-a construit podul „Grof Károly” („Traian”- tablierele au fost fabricate la Reşiţa, în cadrul Fabricii de Poduri), numai că la traversare trebuia plătită vama. La câţiva ani după Primul Război Mondial a apărut „tramvaiul cu cai” ce avea o staţie la capătul podului şi care ducea vânzătoarele la pieţele arădene, iar pe la 1930 maşinile au preluat transportul. În 1929-1930 existau în Aradul Nou 20 de automobile private. Totuşi, multe şvăboaice îşi duceau marfa la Piaţa Mare ori până în Piaţa Mică, împingând peste pod cărucioarele lor.
Sursa: Doru Sava, Aradul Nou – Mureşel,
Istoria unui cartier, povestea unei lumi

Recomandările redacției