Istorici, istorie şi istorii

0
315

Nu ştiu din experienţă proprie cam cum devenea treaba cu istoria neamului şi cu cea a lumii în epoca dinaintea celui de-al doilea măcel planetar, nefiind născut pe-atunci, însă ştiu foarte bine ce-am învăţat eu în şcoală la disciplina „istorie”; şi mai ştiu şi ce-am învăţat fără să mă oblige şcoala – pur şi simplu ascultîndu-i pe moşnegii care-mi apăreau în drum sau punînd mîna pe carte şi pe cărţi cu o foame aproape insaţiabilă.

În privinţa istoriei ca disciplină pusă la-ndemîna tuturor, înainte de decembrie 1989 se vorbea intens despre falsificarea istoriei în regimul burghezo-moşieresc (ceea ce nu era tocmai neadevărat), iar după data-n cauză se vorbeşte pînă la răguşire de falsificarea istoriei de către comuniştii totalitari (ceea ce este întrucîtva adevărat).

Ce deosebeşte cele două tabere este condiţia: comuniştii au fost puţini ca număr, fără şcoli înalte (cu excepţii aproape nesemnificative), iar cei de azi, contestatarii de profesie, sunt mulţi, în masă fi şi nepoţi ai comuniştilor de ieri, toţi şcoliţi pe banii statului totalitar comunist prin toate străinătăţurile şi care-au fost îndopaţi de mici cu democraţie capitalistă de părinţii şi bunicii totalitarişti-comunişti (cum spuneam).

În realitate, istoria a fost aşa cum a fost, dincolo de acuzaţiile ori admiraţiile diverselor tabere. Bunăoară, o tabără plînge cu lacrimi cît grindina alungarea regelui Mihai din tronul României cu pumnul lui Vîşinski izbit temeinic şi totalitar în biroul suveranului, însă tace mîlc atunci cînd vine vorba de furişarea pe-acelaşi tron a dinastiei Hohenzollernilor cu pistolul liberal înţepenit democratic în pieptul lui Vodă Cuza. Un alt exemplu este al mareşalului Ion Antonescu: dat morţii nu pentru vina c-ar fi atacat URSS ca să recupereze Basarabia hoţită de tătucul Iosif Visarionovici Stalin, ci pentru cea de-a fi trecut Nistrul, nu s-a mai acuzat că, după inimaginabila trădare de la 23 August 1944, ei, judecătorii mareşalului, au trecut graniţa de vest şi-au ajuns pînă-n Munţii Tatra, aşa cum ajunsese mareşalul pînă-n Cotul Donului.

Experienţa-mi confirmă că istoria oricărui popor depinde nu de istoricii care-o scriu, ci de ediţia care se-ntîmplă să-ţi cadă-n mînă.

Marea problemă care răsare şi căreia nimeni nu-i spune pe nume nu este falsificarea istoriei, ci-n anularea istoriei, scoaterea istoriei din istorie. Fenomenul este tot mai vizibil, tot mai agresiv, şi are „bătaie lungă”: dispariţia identităţii naţionale a individului şi-a grupului. Reuşita procesului va genera omul nou, european, căruia i se va băga-n cap ideea că patria lui aparţine unei singure naţii (europeană), care-a trăit în armonie şi consens cu sine însăşi, cu vecinii, cu planeta şi cu Universul, omiţîndu-se atrocităţile săvîrşite de europeni în Europa şi pe-aiurea (pe toată planeta adică),.

Finalul are însă şi-un revers: o naţie fără istorie nu va mai avea nevoie de… istorici, care vor dispărea ca specie, spre-a face loc noii specii – cea a palavragiilor de istorii, specie atît de hîdă încît „… se sparie gîndul”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.