zilele araduluiIstoricul și criticul de artă arădean Horia Medeleanu dorește să lămureasă lucrurile cu privire la sărbătoarea denumită de autoritățile locale „Zilele Aradului”. Încă de acum câțiva ani acesta a afirmat că: „Evenimentul la care ne referim nu face parte din istoria românească, ci din istoria ungurească a oraşului nostru. Ridicarea Aradului la rangul de «oraş liber regesc» a avut mai multe consecinţe deopotrivă faste şi nefaste. De cele nefaste s-au «bucurat» în special ro­- mânii arădeni. Pentru rememorarea acestor efecte am instituit aceste «Zile ale Aradului»? Hotărârea autorităţilor locale ar constitui mai mult decât o gafă regretabilă”, afir­mă Horia Medeleanu, citat de agenţia de ştiri newsar.ro. Acesta explică faptul că la început şi încă mult timp, Aradul a fost un sat românesc, aflat în stăpânirea puternicei abaţii de la Orod (Glogovăţ – Vladimirescu), împreună cu celelalte sate din jur: Ytelaka (Micălaca de azi, la acea dată mai mare decât Aradul!), Gheled (Grădiştea de azi), Chemperlaca, Milova (undeva către Pârneava de azi). Toţi românii din aceste sate erau „iobagi castrensi“ (adică  ai fortificaţiei care înconjura abaţia şi mănăstirea benedietină de la Orod). În 1552, Orodul a fost distrus de turci, iar Aradul a intrat sub stăpânirea turcească, timp de un secol şi jumătate. Sub turci, oraşul nostru a devenit un renumit centru comercial, adică un „târg“ prosper, datorită shimbului de produse ale zonei mun­toase cu cele din mănoasa Câmpie a Aradului. În anul 1699, în urma Păcii de la Karlowitz, Aradul schimbă stăpânul, devenind un centru militar austriac, aflat sub ordinele comandantului suprem de la Viena. Pentru întărirea linie Mureşului, austriecii organizează „miliţia grănicerească“, având sediul la Arad. Miliţia cuprindea pe sârbii refugiaţi de la Sud de Dunăre, din cauza prigoanei turceşti, dar şi români din Valea Mureşului şi Podgoria Aradului. După patru decenii, austriecii desfiinţează sistemul de graniţă (mulţi sârbi, dar şi români, s-au mutat în Ucraina, sub ocrotirea împărătesei Ecaterina II) şi reorganizează „comitatul“ (judeţul), transformându-l în „domeniu erarial“ (proprietatea Camerei Aulice de la Viena), iar Aradul a primit statutul de „oraş cameral privilegiat“. Această situaţie s-a păstrat până în 1834, când o diplomă imperială consfinţeşte noul statut de „oraş liber regesc“. Sosirea Diplomei la Arad a provocat un val de entuziasm al populaţiei maghiare. „Sărbătorile Aradului“, iniţiate cu acest prilej, au durat din 17 până în 28 august 1834. Aceste sărbători le reedităm azi. „Trebuie să recunoaştem, statutul de «oraş liber regesc» a adus unele avantaje  economice care au contribuit la dezvoltarea capitalismului în oraşul nostru. Dar trecerea de la oblăduirea imperială de la Viena, la cea «regească» de la Budapesta a avut urmări de ordin politic nefericite pentru populaţia românească, urmări pe care nu le putem trece cu vederea. Din punct de vedere politic, guvernanţii de la «Pesta» au căutat să creeze din oraşele din Vestul României de azi „bastioane ale maghiarismului“ (Arad, Oradea, Satu Mare). Guvernul maghiar a pla­sat, în aceste oraşe, o adevărată armată de funcţionari, de la prefect, la umili slujbaşi. Întreprinderile industriale şi comerciale (aflate în mâinile maghiarilor şi evreilor, în mare parte maghiarizaţi), angajau cu predilecţie maghiari. Toate mijloacele întrebuinţate au concurat la îndepărtarea elementelor româneşti din aceste centre urbane. Ca să scurtăm (s-ar putea spune mult mai multe), ne întrebăm: au reuşit guvernanţii «regali» de la Pesta să realizeze ce au dorit? Răspund cu tristeţe: DA. De la începuturile sale, Aradul n-a fost NICIODATĂ un oraş maghiar, până după anul de graţie 1834. Recensământul din 1910, ultimul efectuat de statul maghiar, dovedeşte că politica de maghiarizare în oraşele de graniţă a avut succes. Conform acestui recensământ, oraşul Arad avea 63. 166 locuitori, dintre care 46.085 maghiari, 10.279 români, 4.365 germani, 1816 sârbi şi alţii. Sper că este deajuns: „Zilele Aradului“ de azi nu trebuie să ne amintească pe cele din 1834, punct! Şi-atunci, care eveniment merită să fie rememorat?”, mai afirmă Medeleanu. Acesta mai argumentează: „Întrevederea reprezentanţilor Con­- siliu­lui Partidului Naţional Român (printre care, în primul rând, arădenii Vasile Goldiş şi Ştefan Cicio Pop), cu delegaţia guvernului maghiar, condusă de Oszkár Jászi, din 13-15 noiembrie 1918. În ultima zi a convorbirilor, când Oszkár Jászi, văzând că nu se ajunge la rezultatul dorit, pune o întrebare fatidică: «În definitiv, ce vreau românii?» Răspunsul a venit din partea lui Iuliu Maniu: «Teljes elszakadás!» («Ruptură totală». Sala festivă a fostei prefecturi, în care a rostit aceste cuvinte, îi poartă azi, numele). Al doilea eveniment la care s-a făcut adeseori apel este intrarea regimentului «6 Vânători», în Arad, în 17 mai 1919. Desigur, a fost un moment de mare bucurie românească, dar 17 mai 1919 n-a însemnat decât o simplă defilare de-a lungul bulevardului, fără urmări asupra soartei Aradului. Pentru a înţelege al treilea moment la care mă voi referi, trebui să avem în vedere că noi, românii arădeni, nu am devenit liberi după 1 decembrie 1918. Stăpânirea maghiară asupra oraşului nostru a continuat încă aproape şapte luni. Autorităţile maghiare, în frunte cu comisarul ministerial Varjassy şi comandantul gar­- nizoanei colonelul Geza Dobák au organizat o puternică rezistenţă armată împotrivă românilor. Menţionez doar evenimentul sângeros din 29 decembrie 1918, cu ocazia vizitei generalului Berthelot la Arad.  S-a tras asupra automobilului generalului, s-a tras asupra românilor în faţa cafenelei «Central» (în colţul bulevardului cu strada Vasile Alecsandri), un veritabil pogrom soldat cu morţi şi răniţi. La plecare, în 31 decembrie, generalul Berthelot a telefonat din gară generalului Henrys, la Belgrad, să trimită imediat trupe franceze la Arad. Din nefericire, maiorul Martin, comandantul acestor trupe, a considerat că Aradul  trebuie să asculte de ordinele Buda­pestei. În consecinţă, masacrele ma­ghiarilor s-au extins şi în judeţ, făcând multe victime. (Numele uno­ra este cioplit în granitul «Crucii Martirilor» din Parcul «Eminescu»). Slăbiciunea francezilor s-a dovedit fatală, Aradul a ajuns la discreţia totală a maghiarilor. Până la urmă, tot francezii ne-au salvat. La interven­ţia guvernului şi a Consiliului Dirigent condus de Iuliu Maniu, de la începutul lunii iulie 1919 a sosit la Arad mareşalul Franchet d’Esperey, comandantul armatelor aliate de Est, care a pus capăt situaţiei grave a românilor arădeni. Un fapt emoţionant: când primarul Sárcány i-a întins mâna prezentându-se «maire hongrois d’Arad» (primarul maghiar al Aradului), mareşalul şi-a retras mâna, spunând: «Aradul este românesc, noi suntem aici în România, unde nu recunosc nici primar, nici prefect maghiar, ci numai autoritate românească». După ce francezii au sărbătorit pe 14 iulie «Ziua Naţională», a doua zi un colonel francez, designat de mareşalul său, a predat «cheile oraşului», în mâinile noilor autorităţi româneşti. În încheiere, nu pot decât să repet cuvintele marelului publicist arădean din perioada interbelică: «Aşa s-a eliberat definitiv Aradul!» După acest gest, trupele franceze au părăsit Aradul, lăsând în urma lor autoritatea românească alcătuită din Ion Robu, primar, dr. Iustin Marşieu, prefectul judeţului, dr. Romul Veliciu, prefectul municipiului. Şi atunci care ar fi «Zilele Aradului»? Alegeţi dumneavostră. Din cele de mai sus, eu subscriu pentru 14, 15, 16 iulie”.
(C.U.)

Recomandările redacției