Istorii şi istorici

Mărturisesc aici o oarecare aplecare a mea spre domeniul de cunoaştere numit istorie, aplecare care ţine mai mult de pasiune şi mai deloc de pregătire.
Rândurile de faţă s-au născut din două întâlniri ale mele, nepremeditate, dar petrecute în acest sfîrşit de săptămînă, una sîmbătă şi alta duminică, prima faţă către faţă iar cea de-a doua prin tehnologie, adică telefonic. În ambele întîlniri s-a discutat despre acelaşi subiect (şi tot fără premeditare): puşcăria de la Sighet, ororile pe care le vezi acolo şi care-ţi fac părul măciucă iar carnea ţi se-ncreţeşte pe oase.
N-am să neg eu adevărurile astea; în familia-n care m-am născut s-a suferit din plin şi din greu pe vremea comunismului (unchiul meu, fratele mai mare al tatii, a murit într-o astfel de puşcărie – posedăm probe zdrobitoare, tata a mîncat bătaie ca hoţii de cai, bunicilor şi părinţilor li s-a luat şi bruma de strînsură pe care-o adunaseră-n vieţile lor de truditori ai pămîntului), dar s-a suferit la fel şi-nainte de comunism, şi-nainte de capitalism, şi-nainte de feudalism, aşa cum se suferă şi azi, sub blagoslovita guvernare a bandelor de ticăloşi care-au pus mîna pe ţară cînd cu marea hărmălaie… şi nu-i mai dau drumul din gheare cum nici vulturii nu-şi leapădă prăzile.
Revenind la istorie, mai scriu iarăşi spunerea genială a unui evreu dat în paşti de deştept ce era: Istoria unui norod depinde de ce ediţie a ei citeşti.
Nici cu istoria norodului românesc nu-i
altfel: ediţiile se succed una după alta şi fiecare vede acelaşi eveniment altfel – după ideologia pe care-o serveşte, deci după interesele care-o mînă-n luptă. Bunăoară, de la Bălcescu încoace, Mihai Vodă Bravul a devenit mit al istoriei naţionale. Că o fi fost cum spunea istoricul ori că n-a fost nu-i sigur, dar că alţii, străini de neamul nostru şi de Mioriţa care le pute intelectualilor de azi a tîrlă, ar fi minţit în scrierile lor e dificil de admis. Dacă hrisoavele turcilor îl fac cu ou şi cu oţet fiindcă le-a măcelărit ienicerii şi spahiii cam pe unde i-a prins, înseamnă că chiar a fost ceva de capul său cel căzut pe Cîmpia Tordei din ordin imperial habsburgic şi dus de căpitanii săi Buzeşti la Mănăstirea Dealu de lîngă vechea Cetate de Scaun a Tîrgoviştei. Folosul mitului? Nu prea mare: doar că le-a pus în mişcare sîngele celor care şi-au lăsat vieţile morţii pe cîmpurile de bătaie de prin 1877-78, 1916-1918 şi 1940-1944.
Azi mitul e făcut ţăndări de alţi istorici, astfel că ţîncii învaţă-n şcoli despre Bravul că şi-a cumpărat tronul cu aur de la turci (atît, şi nimic altceva), iar despre Ştefan, machidonul  nu mare la stat (cum zice cronicarul), că a fost un curvar (asta da
istorie, ăştia da istorici!) – dar nu se străvede-n viitorul apropiat vreun război – că de-o fi să fie, atunci numai să vezi istorici sărind de sîrg în hamurile căruţei mitului şi trăgînd spuza pe eroism şi pe eroi – adică tot pe cei din vechime, că doar nu i-or scoate modele de patriotism pe-alde Gigi Becali (scriitor consacrat, cu două volume publicate), pe Ponta cu plagiatul strălucitor, pe Dragnea cu condamnarea la purtător, pe Voiculescu – soluţia imorală a prezidentului lup de mare, pe Vîntu cu mînăriile şi mînărelile lui combinative, pe generalul Oprea şi doctoratul lui şi doctoratele lui, pe parlamentarii noştri dragi cu pensiile lor simţite sau pe şpăgarii noştri cei de toate zilele şi de toate conturile.
Teamă mi-i că istoria noastră ca neam se-apropie de sfîrşitul ei mizer şi că, de-o fi să ne năvălească-n ţară două stoluri sănătoase de prigorii antrenate cît de cît, vom avea soarta muştelor – şi nici un om zdravăn la cap n-o mai pune mîna pe puşcă şi pe tun ca să apere ţara, rîul, ramul, că demult nu mai sunt ale noastre, ci ale lor cu totul şi-n vecii vecilor.
Vai de noi şi de istoria pe care ne-o facem tîrfa tuturor ideologilor şi ideologiilor, numai aliata dragostei de glie şi de neam nu!