de Arhim. Teofan Mada
Trecem printr-o perioadă istorică foarte specială: progresul tehnic ne-a oferit posibilităţi inedite de interacţiune între oameni şi între populaţii, însă globalizarea acestor relaţii va fi pozitivă şi va face să crească lumea în umanitate numai dacă va fi întemeiată nu pe materialism ci pe iubire, singura realitate capabilă să umple inima fiecăruia şi să unească persoanele. Dumnezeu este iubire. Omul care-l uită pe Dumnezeu este fără nădejde şi devine incapabil să-l iubească pe semenul său. Pentru aceasta este o nevoie să se dea mărturie despre prezenţa lui Dumnezeu pentru ca fiecare s-o poată experimenta: pentru mântuirea omenirii şi mântuirea fiecăruia dintre noi.
Astăzi trăim într-un context cultural care nu favorizează raporturile umane profunde şi dezinteresate, ci, dimpotrivă, induce deseori la închiderea în sine, la individualism, la a lăsa să prevaleze egoismul care este în om. Dar inima omului este prin natura sa sensibilă la iubirea adevărată la care nu este ușor să ajungem, după cum nu este uşor să facem din viaţa noastră ceva frumos şi măreţ, este provocator, dar cu Hristos totul este cu putință. Iubirea lui Hristos faţă de noi este o realitate esențială pentru viaţă, iar prin ea cunoaștem cine este Dumnezeu şi cine suntem noi. Prin iubire cunoaștem cine este și cum este Dumnezeu: Dumnezeu este iubire, există ca iubire și se cunoaște ca iubire. Iubirea este un cuvânt primordial, expresie a realităţii primordiale, ce nu se poate aborda simplu, astfel încât cuvântul iubire trebuie reluat, purificat şi readus la strălucirea sa originară, pentru ca să poată lumina viaţa umană şi să o ducă pe calea cea autentică. Iubirea este o realitate complexă, dar care cuprinde totalitatea existenţei, în toate dimensiunile sale. Nu ar putea să fie altfel, deoarece ea promite ceva măreț și desăvârșit, iar conținutul ei este peren, iubirea vizează veșnicia.
Părinţii Bisericii au subliniat particularitatea cunoaşterii biblice, drept o cunoaştere în şi prin iubire, adică o cu- noaştere a iubirii între cel care cunoaşte şi cel care este cunoscut. În iubire şi prin iubire cineva poate să descopere calea Adevărului şi a cunoaşterii adevărate. În această cunoaştere iubirea se prezintă realmente ca fiind legătura desăvârşirii. De asemenea, această caracterizare a iubirii, ca legătura desăvârşirii, se referă şi la plinătatea cunoaş- terii prin iubire, în care cunoaşterea se transformă într-un eveniment sau fapt deschis şi participabil. În acest mod, cunoaşterea devine o realitate dinamică, deschisă şi relaţională, şi nu un proces închis, numai spre sine sau unul exterior omului. Desigur, ea nu este nici strict umană şi nici în exclusivitate divină, ci este realitate divino-umană. Sf. Ioan Evanghelistul formulează principiul cunoaşterii creştine: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Această frază arată că esenţa cunoaşterii este un fapt duhovnicesc, relaţional divino-uman, ce se identifică cu viaţa şi afirmă viaţa, pentru a se uni ambele cu iubirea lui Dumnezeu, în Iisus Hristos. Caracteristica fundamentală a cunoaşterii neo-testamentare este coincidenţa dintre cunoştinţă şi iubire.
