Je’n suis pas Charlie

0
559

După nenorocirile petrecute în Franţa, nenorociri care s-au soldat cu vieţi sfîrşite tragic şi absolut prosteşte, s-a dezlănţuit un cor plenar şi planetar de bocitori şi bocitoare care s-au solidarizat cu desenatorii reduşi la tăcere prin spulberarea creierilor cu glonţul. „Je suis Charlie!” a devenit refren mondial, iar condamnarea islamicilor care şi-au exprimat ideile cu mitraliera atinge cote inimaginabile, groteşti cel mai adesea.
Numitorul comun al bocitorilor este clamarea-n gura mare a libertăţii de exprimare – o fantoşă devenită sacrament, printre alte sacramente, al democraţiei, noua religie în faţa căreia se prosternează Occidentul, religie pe care acelaşi Occident ţine morţiş s-o-ndese pe gît tuturor vieţuitorilor planetei, chiar dacă mai bine de jumătate din umanitate nu vrea religia asta.
Este stimabil şi lăudabil că umanitatea (o parte, că n-a aderat chiar toată), condamnă vehement apelul la puşcă în dezbaterea de idei. Ader şi eu, cu toată fiinţa, la condamnare. Rămîne însă blamabil şi condamnabil faptul că aceeaşi parte a umanităţii nu înfierează cu egală vehemenţă şi virulenţă cauzele care-au dus la apăsarea pe trăgaci. Eu le condamn pe cauze tot cu toată fiinţa, deci je’n suis pas Charlie.
Că-i abominabil să ucizi este un adevăr axiomatic. Este însă la fel de axiomatic şi adevărul că tragerea cu peniţa în simbolurile sacre ale unei culturi, ale unei civilizaţii sau ale unei religii, este un act abominabil, deci condamnabil.
Trec sub preş impresia mea tot mai accentuată că servicii secrete deloc secrete au fost şi sînt implicate masiv şi secret în tărăşenia sîngeroasă din Franţa; mă rezum doar la disputa vizibilă dintre trăgătorii cu peniţa şi trăgătorii cu puşcociul – şi mă-ntreb deloc retoric: există oare, şi dacă există care-i aia, o limită a libertăţii de exprimare? Pînă unde se poate merge cu pixul în ridiculizarea şi-n terfelirea unor simboluri sacre şi cu puşca în ripostă?
Că Occidentul nu-i consecvent deloc cu propriul principiu al libertăţii de exprimare este mai mult decît clar: cine scrie laudativ despre Hitler îşi pierde imediat dreptul de-a se mai exprima liber şi-şi cîştigă dreptul la ocnă printr-o sentinţă scurtă şi cuprinzătoare – iar Hitler nu-i, totuşi, vreun simbol sau personaj sacru. În aceeaşi direcţie, cine scrie cuvintele jidan sau jidov ori neagă holocaustul plăteşte amenzi sau intră la mititica fără discuţie – şi nici cuvintele cele două, şi nici holocaustul, nu-s simboluri sacre.
Iată că totuşi se poate pune zăbală şi libertăţii de exprimare – dacă se vrea. Cum însă islamul nu-i cade bine la lingurică Occidentului, libertatea de-a insulta sacramentele acestei religii pare a  fi  o directivă, o linie de acţiune subterană de dezlănţuire a unui război între culturi şi religii diferite. Cui foloseşte potenţarea acestei descreierări? E simplu: urmăriţi drumul banilor şi vedeţi de unde curg şi-ncotro se-ndreaptă.
Îi provoc pe colegii mei din presa arădeană şi din presa naţională, pe intelectualii de valoare şi pe oamenii simpli, la o dezbatere pe această temă: libertatea de exprimare – limite, responsabilităţi, repercusiuni. După carnagiul din Franţa, o asemenea dezbatere apare ca fiind mai mult decît necesară. Veniţi deci în Agora, să discutăm despre asta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.