Judo şi Forbes

Întâmplarea sau, mai precis, istoricul meu de ziarist, cât şi calitatea de prieten (din ce în ce mai rară în ziua de azi) m-au făcut să particip la o conferinţă de presă ce deschidea, practic, concursul de judo din acest week-end. Un concurs internaţional, figurând ca etapă inclusiv în circuitul competiţional european. Adică, o întrecere cu rezonanţă internaţională, cu o ştachetă ridicată din punct de vedere sportiv şi, mai ales, care aduce bucurie şi entuziasm în rândurile competitorilor, în marea lor majoritate fiind copii. Dincolo de frumuseţea şi patima pozitivă a celor ce-au prezentat competiţia, practic ocrotitorii (câţi au mai rămas) acestui sport, a răzbătut, însă, şi o nemulţumire. Una, dar mare şi echivalentă cât toate neajunsurile din majoritatea sporturilor: lipsa banilor. Mai precis, o subfinanţare cronică a unor sporturi care altădată ţineau loc de carte de vizită prin toată lumea!
Fotbalul românesc, şchiop şi metastazic, înghite anual tot atâţia bani cât toate celelalte sporturi olimpice individuale la un loc, aici incluzând, desigur, judo-ul, dar şi luptele, sau tirul. În fapt, e o boală cronică a istoriei sportului românesc postdecembrist. Un neoplasm permanent tratat cu aspirină şi leucoplast, majoritatea aşteptând cu mâna-ntinsă bani de la stat. E drept, nici statul – indiferent de coloratura politică – nu are sportul printre politicile prioritare, dar dacă nu sunt bani publici, dacă decidenţii nu vor să dea din banul public pentru sport, dacă şi atunci când dau bani nu dau suficient (pentru subzistenţă, şi minim de performanţă, ca să fim clari), atunci trebuie căutat în altă parte…
Coincidenţa face ca în paralel – în acelaşi areal de timp – să se fi publicat clasamentul TOP 300 (un pleonasm subtil pe care mi-l asum!) unde găsim şi câţiva arădeni. Nu dau nume, nu-i judec, nu le caut provenienţa banilor, nici măcar al primului milion, ca să folosesc un şablon american. Dar oare acei oameni, majoritatea trecuţi de prima tinereţe, unii şi de-a doua, alţi chiar „vecini” cu Marea Unire, merg cu averea în groapă? Oare acea avere nu şi-au făcut-o tot cu ajutorul, prin intermediul şi, la urma urmei, pe spatele arădenilor? Dacă nu toată, măcar în parte. Şi, oare, n-ar fi normal ca primind din partea comunităţii, fie prin vânzare de pâine, şuruburi sau tramvaie, să şi dea înapoi comunităţii? Întrebări deloc retorice, ci pertinente, pline de argumentaţie. Aici nu e vorba de sporturi, nu e vorba de judo sau, dacă vreţi, nu e vorba NUMAI de sport, ci de implicare în viaţa cetăţii. Sportul e un aspect, dar pot fi amintite şi alte domenii: sănătatea, educaţia etc. Adică să se construiască şcoli, biblioteci, spitale sau alte obiective folositoare comunităţii, aşa cum sunt aceste bune practici des întâlnite în alte ţări. Aşa cum, dacă tot (şi toţi) vorbim de Rege şi de Regalitate, se practica în perioada interbelică, fie prin mecenat – caz la care fac şi eu referire – sau subscripţie publică.
Cred şi susţin deviza liberală: Prin noi înşine! Asta, repet, dincolo de orice culoare politică, ci strict pe raţionamente economice şi de solidaritate.