La capătul degetului

Noi, românii, suntem experţi în rezolvarea problemelor. Nu a cauzelor, nici măcar a efectelor, ci în găsirea vinovaţilor, a prezumptivilor vinovaţi sau chiar ai unor vinovaţi fictivi, fără o identitate bine precizată. Nu contează, important e să avem pe cine da vina!
Pun pe hârtie această idee pornind de la o „revoltă” verbală – sau mediatică, dacă vreţi – a prezentatorului rubricii meteo de la ProTV, Florin Busuioc. Acesta a comentat ştirea privind cutremurului din Taiwan, extrapolând ideea asupra Bucureştiului şi subliniind faptul că la noi prevenţia este declarativă, iar un cutremur mai serios – cum se tot vehiculează de către specialişti – ar duce la o adevărată catastrofă.
Extrapolând, la rândul meu, aceeaşi idee la Arad, mi-am adus aminte de acel „ping-pong” legat de situaţia Palatului Neuman, când unul dintre turnuri dădea semn de prăbuşire. Era undeva anul trecut, prin vară, iar singurul lucru concret a fost… trasarea unei treceri de pietoni provizorie, la capătul străzii Episcopiei, pentru ca trecătorii să poată traversa strada şi astfel să nu se trezească cu turnu-n cap. În rest, doar discuţii şi o „vânătoare de vrăjitoare”: ba că Primăria e de vină, ba că locatarii, ba că… ambele părţi. O discuţie inutilă din moment ce nu s-a rezolvat nimic. Astfel, pe cale de consecinţă, acum vreo 10 zile, circulaţia era blocată parţial de reprezentanţii ISU deoarece o bucată „dolofană” stătea să se desprindă de pe aceeaşi clădire. M-am uitat în jur să văd cine arată cu degeteul şi, mai ales, înspre cine, dar nu prea erau feţe cunoscute, doar simpli trecători. Nimeni care să se simtă vinovat, nimeni care să simtă nevoia de a găsi vinovaţi. Sau, cel puţin, nu acolo, în stradă, ci poate mai târziu, tot pe „sticlă”, că dă bine.
Un alt exemplu este cel de la CET. Iarăşi un „ping-pong” mediatic, iar s-au căutat vinovaţi, dar soluţia problemei tot nu s-a găsit, decât atunci când circa 60.000 de arădeni erau în pericol iminent de a rămâne fără căldură. Indiferent cine are dreptate, nu căutarea de vinovaţi este obiectivul principal, ci găsirea soluţiei.
Am dat doar două exemple de la noi, din Arad. Sigur mai sunt şi altele, pe o paletă largă, în foarte multe domenii. Dar, arătatul cu degetul este numitorul comun. Al tuturor exemplelor. Rezolvarea problemelor cade pe plan secund, atâta timp cât avem un vinovat. Ceea ce, în timp, induce ideea că, astfel, problema se rezolvă de la sine, doar prin puterea exemplului.
Din păcate, în timp, situaţiile nu se rezolvă, ci se acutizează, prind cangrenă. Şi, iarăşi trebuie să dau un exemplu grav, aşa s-a ajuns inclusiv la tragedia de la clubul „Colectiv”. Abia după dezastrul de acolo       s-a văzut adevărata dimensiune a aisbergului, abia atunci s-a demonstrat că arătatul cu degetul este o soluţie de ochii lumii.
Exemplele pe care vi le-am descris sunt minore faţă de primul exemplu pe care vi l-am dat: cutremurul din Taiwan. Acolo, după un asemenea dezastru natural, am văzut că autorităţile au acţionat cu un maxim profesionalism, au reuşit să minimalizeze rezultatele dezastrului. N-au arătat pe nimeni cu degetul pentru că dacă erau ocupaţi cu găsirea vinovaţilor, numărul victimelor era cu mult mai mare.