La muncă, la stat degeaba!

0
500

Of, Doamne, că repede mai trece timpul! Parcă ieri a fost Crăciunul, şi uite că-i deja Boboteaza! Nu-i vorbă, a fost frumos, a şi nins oleacă, şi ne-am odihnit o ţîră, nu mult, ci numa’ vreo zece zile, după un an de muncă înverşunată. Mai e ziua de azi, a Bobotezii, şi cea de mîine, a Sfîntului Ion, şi gata: ne-apucăm de treabă, că nu se mai poate-aşa.
Prima sforţare pe care trebuie s-o facem cu temeinicie ar fi aceea de-a pune palma sprijin sub falcă şi cotul proptea pe masă ca să ne-ntrebăm sfioşi cu ce naiba o să ne ocupăm vremea pînă la sărbătorile viitoare, că timpul trece repede, cum spusei, şi-odată ne trezim că iar e Crăciun, iar e An Nou, iar e Bobotează… Aşadar ce-o să facem un an întreg? Cum întrebarea-i grea, înseamnă că răspunsul nu-i uşor, aşadar avem de muncă, nu glumă!
Ca să nu ostenim prea repede, eu zic s-o luăm uşurel, cu pauze şi repausuri binemeritate. Cînd ne-om sătura de odihnit, ne-ntoarcem pe partea ailaltă şi mai moţăim un pic, să ne tihnească.
Între timp şi-n tot timpul, guvernul, parlamentul şi administraţiile de mai jos de guvern şi de parlament vor lucra pentru noi cu abnegaţie, iar din sforţările lor ne-om alege cu tot ce-i mai bine pentru noi. Spre exemplu, guvernul ne va cadorisi cu nişte biruri în plus şi ceva măriri de preţuri (că altfel nu se poate, s-ar duce statul de rîpă – şi ce ne facem noi fără stat?).
De pe partea cealaltă a terenului, administraţia locală „centrează” deja cu gigacaloria şi cu apa caldă, iar noi sărim la cap cu întreţinerea (cam trei sferturi din salariu, dacă nu cumva mai mult).
La urma urmei, totul chichirezul e să nu slăbim jocul de glezne, să ne păstrăm condiţia fizică şi să plătim dările la vreme. Restul – că le-ar păsa lor de noi sau nouă de ei, e numai vînare de vînt (cum zicea cîntăreţul sărman american de stînga ajuns cîntăreţ american bogătan de dreapta).
Ar mai fi de făcut ceva, orice, ca s-ajungă Aradul, peste vreo cinci sau şase sau şapte ani, capitală culturală a Evropii pentru un an. Frumoasă dorinţă, vrednică ţintă, da-i tare departe! (Cică Verde-mpărat, care vieţuia departe de tot, tocmai peste şapte mări şi şapte ţări, s-a trezit într-o dimineaţă, a căscat zdravăn şi şi-a trosnit oasele cu aplomb, apoi s-a dus la geam, a cătat prelung în zare şi-a grăit molcom, cu năduf: Doamne, ce-al dracului de departe mai stau io!).
Ca-ntotdeauna, se gîndeşte în doi termeni: „hei” şi „rup”, şi se acţionează idem. Într-o stare de normalitate, o capitală culturală europeană ar trebui să arate „lună şi bec” în ceasul întocmirii proiectului, nu-n clipa începerii mandatului onorific. Ori urbea noastră are şanse de-a arăta cît de cît europeneşte peste zece ani cîte am eu de-a deveni preşedintele regatului României peste o săptămînă de ani.
Ar mai fi şi altele de făcut, multe de tot, şi s-ar putea face de n-ar fi pornirea asta neaoşă, demnă de stimă, de-a-nhăma bidivii de soi la teleguţe de doi bani, de-a le da roibilor cu stea-n frunte bice pe spinare şi de-ai mîna în galop pînă se-alege praful şi pulberea de cocie.
În fond, între Dîmboviţa şi Mureş e-o diferenţă de kilometri, nu de atitudine.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.