În fiecare zi de luni, de câţiva ani, îmi căutam un colţişor liniştit al zilei pentru a putea intra pe blogul ziarului Adevărul să citesc editorialul săptămânii. Descoperisem acolo, cu regularitate în fiecare zi de luni, părerile, opiniile despre societatea românească, despre politică, politicieni, viaţa socială, despre Europa şi aspecte ale culturii altor continente, despre scriitori şi oameni valoroşi, despre viaţa monotonă cu oameni nevaloroşi ai politicii româneşti şi ai mass mediei noastre, despre formatori de opinie şi oameni de televiziune, despre tot felul de diferite alte subiecte semnate de fiecare dată de Andrei Pleşu. Pentru mine însă nu subiectele erau atât de captivante, cum până la urmă nici măcar ideile sau părerile maestrului nu mă interesau atât de mult. Primordial era pentru mine şi ceea ce mă fascina întotdeauna era modul în care ştia să îşi aşterne pe hârtie, pe blog, ideile. Avea o cultură a limbii române paralizantă. Întotdeauna, dar absolut întotdeauna, îi consideram editorialele drept lecţii şi aş putea chiar să afirm mici capodopere literare. Este de-a dreptul paralizant să citeşti Pleşu atunci când şi meseria ta este să scrii editoriale. Îmi venea foarte greu să citesc şi alte editoriale, fie ele semnate chiar de către nume grele ale literaturii române, după ce îl citeşti pe Pleşu. Darămite să te pui să scrii după aceea. Ţi se face ruşine că foloseşti aceleaşi instrumente ca şi el. Parcă le pângăreşti. Este la fel de adevărat însă că nu toţi au avut şansa de a-l avea drept maestru pe Constantin Noica, iar coleg de „cantonamente literare“ pe Gabriel Liceeanu, ori Rafail Noica. Desigur că nu cantonamentele cu Noica, deşi categoric au avut o parte hotărâtoare în formarea sa, l-au făcut mare pe Pleşu. Ceilalţi doi, în special Liceeanu, deoarece Rafail Noica – băiatul scriitorului a ales calea monahală,  au recunoscut întotdeauna cu sinceritate superioritatea categorică a lui Andrei Pleşu, în ceea ce priveşte activitatea literară. Andrei Pleşu ar trebui privit, fără să exagerez, ca un patrimoniu al limbii şi al culturii române. Tocmai de aceea ultimul să editorial, din această luni, mi-a lăsat un gust amar. Intitulat „Rămâne pe altă dată…“, Andrei Pleşu îşi ia practic la revedere de la cititorii săi, argumentând, cum numai el o poate face: „De la o vreme, fiecare dintre noi are dreptul (dacă nu chiar obligaţia) să-şi reevalueze capitalul de energie şi priorităţile profesionale (proiectele), în vederea unei lucide administrări a intervalului de timp pe care mai poate conta. Constantin Noica ne-a spus odată, asaltat cum era, în anii din urmă, de nenumărate solicitări că, la un moment dat, eşti îndreptăţit «să te preferi»“. Aş fi vrut să înserez întreg articolul semnat de Pleşu aici, în acest editorial, dar… prefer să îl urmăriţi acolo, la el acasă, pe blogul lui Andrei Pleşu, unde de altfel puteţi găsi în arhivă toate articolele scrise de maestru.

Închei totuşi cu cuvintele lui Pleşu: „După cum v-aţi dat deja seama, postarea de faţă este un cordial „La revedere!“ Nu e, totuşi, o „demisie“, un fel de a evacua perspectiva oricărei întîlniri cu viaţa cotidiană, cu publicul, cu gazetăria…. Aşadar, la revedere! Îi rog pe cei care îmi atribuie încă o şansă de creativitate, să-mi ţină pumnii: mă voi strădui să nu stau degeaba. Cei care nu dau doi bani pe ideile şi pe moralitatea mea vor scăpa, prin pasul pe care îl fac înapoi, de iritarea (sau furia!) asociate, de-atîta vreme, cu sunetul glasului meu. Vă doresc tuturor o viaţă împlinită, nervi buni pentru a trece, igienic, prin tribulaţiunile istoriei noastre contemporane şi cît mai mult umor!“.

 

Recomandările redacției